Page 119 - Ce am mai bun pentru Cel PreaInalt

să vă încerce, ca de ceva ciudat care a dat peste voi...” Înfrunta situaţia – fă ceea ce îţi cere încercarea respectivă. Nu contează cât de mult te doare atâta vreme cât durerea ta Îi dă ocazia lui Dumnezeu să arate viaţa lui Isus în trupul tău.
Fie ca Dumnezeu să nu mai găsească în noi văicăreli, ci vitalitate spirituală – o disponibilitate de a înfrunta orice îngăduie El în viaţa noastră. Singurul ţel corect al vieţii este să Îl arătăm în noi pe Fiul lui Dumnezeu; iar atunci când se întâmplă acest lucru, încetăm să Îi mai impunem ceva lui Dumnezeu. Domnul nostru nu I-a impus niciodată nimic Tatălui Său, și nici noi nu ar trebui să Îi impunem nimic lui Dumnezeu. Noi suntem aici ca să ne supunem voii Sale, astfel ca El să poată lucra în noi așa cum dorește. Odată ce vom reuși să ne supunem, El va face din noi o pâine frântă și un vin turnat cu care să îi hrănească pe alţii.
16 MAI
Obiceiul de a recunoaște bogăţia lui Dumnezeu
„...să vă faceţi părtași firii dumnezeiești... (2 Petru 1:4).
Noi suntem făcuţi „părtași firii dumnezeiești”, primind și având parte de însăși natura lui Dumnezeu prin promisiunile Sale. Mai apoi trebuie să aducem acea fire dumnezeiască în firea noastră omenească prin cultivarea unor obiceiuri sfinte. Primul obicei pe care trebuie să îl cultivăm este obiceiul de a recunoaște bogăţia lui Dumnezeu de care El ne face parte. Totuși, noi spunem: „O, nu pot să-mi permit cutare lucru.” Una dintre cele mai mari minciuni se ascunde în această afirmaţie. Vorbim de parcă Tatăl nostru ceresc ne-a dezmoștenit, lăsându-ne săraci lipiţi! Credem că este un semn de umilinţă autentică să spunem în cele din urmă: „Ei bine, abia am reușit să o scot la capăt astăzi, dar a fost nespus de greu.” Și cu toate acestea, Dumnezeul Atotputernic este în întregime al nostru în Domnul Isus! Iar El va merge până în pânzele albe pentru a ne binecuvânta, numai să Îl ascultăm. Chiar are importanţă că împrejurările în care ne aflăm sunt grele? Și de ce nu ar fi? Dacă ne lăsăm cuprinși de autocompătimire și ne lăfăim în luxul nefericirii, dăm la o parte bogăţiile lui Dumnezeu din viaţa noastră și îi împiedicăm și pe alţii să aibă parte de ele. Niciun păcat nu este mai rău decât păcatul autocompătimirii, căci acesta Îl înlătură pe Dumnezeu de pe tronul vieţii noastre, înlocuindu-L cu propriile noastre interese. El ne face să ne deschidem gura numai ca să ne plângem, și nu devenim altceva decât niște bureţi spirituali –
mereu absorbind, niciodată dăruind și nefiind niciodată sătui. Iar în viaţa noastră nu mai există
119