Page 102 - Simpozion Orasul Viitorului 1

Anul 2097

BEATRICE-LUMINIȚA MERCEAN,

Clasa a VII-a A

Liceul Tehnologic „Octavian Goga” – Jibou

prof. coordonator : Gabriela Baboș

Anul 2097. Lumea s-a transformat iar Pământul nu mai este ce obișnuia să fie. Atingerea
Virusului de acum 75 de ani a distrus totul- populația a scăzut, moartea și foametea au crescut,
iar clădirile care odată stăteau înalte și grațioase s-au prăbușit. Pământul arăta precum o stea fără
lumină. Vechile orașe de care am auzit, casele, monumentele și toate ce au fost odată sunt doar
niște ruine pline de praf. Casele care cândva au fost pline cu familii fericite, acum sunt bântuite
de tăcere.
Dintre toate orașele care obișnuiau să existe au mai rămas câteva orașe în care sclavii ca
noi nu pun piciorul, orașe pline cu bani și speranță-speranța la viață. Aici există două categorii:
fie ești un sclav care doarme în propria mizerie, murind de foame și de sete și totuși muncind de
la răsărit până la apus, fie un copil cu viitor, educație, școală, trăind în orașe de vis.
Regula vieții cu Familia Regală la conducere este simplă – muncești ca să nu mori, fie că
vrei sau nu. Temnița este locul în care mii de sclavi sunt puși să muncească până la sânge.
Virusul a distrus totul. A lăsat doar câteva sute de persoane în viață, lăsându-le să
supraviețuiască cu resursele pe care le aveau. Puținii oameni care au mai rămas au încercat să
supraviețuiască și asta au făcut.
Problema e că unii dintre oamenii care au supraviețuit au fost Familia Regală. Au fost
singurii care nu au fost atinși de Virus. În timp ce populația Pământului se pierde, ei au prins un
nume, un titlu și au început să conducă. Au început să impună reguli, să-i pună pe oameni la
muncă, femeile să educe iar bărbații să construiască. Populația a crescut din nou și omenirea a
prins din nou speranță iar ei i-au ascultat, fiind disperați. Dar nimeni nu se aștepta la viitorul pe
care ei și copii lor urmau să îl trăiască.
Zumzetul a dispărut. Știți zumzetul de care vorbesc. Zumzetul a fost mereu în jurul
nostru. Asta era viața. Era marea în care înotam cu toții. Cântecul mecanic. Simfonia electrică.
Zumzetul tuturor lucrurilor noastre. S-a dus. Cea mai frumoasă parte a zilei sunt acele secunde
când ești treaz dar ai mintea goală. Nu știi unde te afli, ce ești acum, ce ai fost înainte. Doar
respirația și bătaia inimii și sângele în mișcare.

Poate sunt ultima dar sunt cea care stă în picioare. Nu sunt cea care fuge, nu sunt cea care
rămâne, sunt cea care înfruntă. Pentru că dacă sunt întradevăr ultima atunci eu sunt omenirea. Și
dacă acesta este ultimul război, atunci eu sunt câmpul de luptă. Noi suntem cei morți. Cei morți
în trecut și cei morți în viitor. Cadavre și viitoare cadavre...

97