Page 236 - Ce am mai bun pentru Cel PreaInalt

Necesitatea împăcării
„...dacă... îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta...” (Matei 5:23).
Versetul acesta spune: „...dacă îţi aduci darul la altar, și acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta...” El nu spune: „Dacă vei căuta și vei găsi ceva din pricina sensibilităţii tale dezechilibrate”, ci: „dacă... îţi aduci aminte...” Cu alte cuvinte, dacă ceva este adus în mintea ta conștientă de către Duhul lui Dumnezeu – „du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul” (5:24). Nu te împotrivi niciodată sensibilităţii intense a Duhului Sfânt din tine atunci când El te îndrumă până în cel mai mic detaliu.
„...du-te întâi de împacă-te cu fratele tău...” Directiva dată de Domnul nostru este simplă – „...du-te întâi de împacă-te...” El spune, de fapt: „Întoarce-te pe drumul pe care ai venit – drumul care ţi-a fost indicat prin sentimentul de vinovăţie pe care l-ai primit la altar; să ai în mintea și în sufletul tău faţă de persoana care are ceva împotriva ta o atitudine care să facă împăcarea la fel de firească precum respiraţia.” Isus nu o menţionează pe cealaltă persoană – El spune că tu trebuie să te duci. Nu este vorba despre drepturile tale. Adevărata pecete a unui credincios este faptul că el poate să renunţe la drepturile sale și să asculte de Domnul Isus.
„...apoi vino de adu-ţi darul”. Procesul împăcării este marcat clar. Mai întâi avem spiritul eroic al sacrificiului de sine, apoi sentimentul subit de reţinere produs de sensibilitatea Duhului Sfânt, iar apoi suntem opriţi în punctul sentimentului de vinovăţie. Acesta este urmat de ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu, care generează o atitudine sau stare a sufletului ce nu plasează niciun fel de vină asupra celui faţă de care ai greșit. Și în ultimă instanţă, urmează să îţi aduci darul înaintea lui Dumnezeu cu bucurie, simplitate și nestingherit.
27 SEPTEMBRIE
Necesitatea renunţării
„...un om I-a zis: «Doamne, Te voi urma oriunde vei merge.»” (Luca 9:57).
Atitudinea Domnului nostru faţă de acest om a fost una de profundă deznădejde: „fiindcă El Însuși
știa ce este în om” (Ioan 2:25). Noi am fi spus: „Nu-mi pot închipui de ce Isus a pierdut ocazia de a-l
câștiga pe acel om! Cum a putut să fie atât de rece faţă de el și să-l respingă cu atâta deznădejde?”
236