Page 19 - VIATA4:Layout 1

JURNAL iudaic

Ing. Baruch Tercatin

Pericopa VAIERA

Se cite[te sâmbåtå, 7 noiembrie 2020.

Deşi în tradiţia evreiască un copil este cel mai valoros lucru pentru un om, lui Avraham i se
cere să îşi sacrifice unicul fiu pe care îl avea de la soţia sa preaiubită, Sara, născut la bătrâneţe.
Deşi tradiţia israelită condamnă aspru sacrificiile umane, Avraham primeşte o astfel de sarcină
înfricoşătoare. Cum este posibil acest lucru? Pericopa despre „Akedat Iţhac” – sacrificarea lui
Iţhac – nu este, de fapt, o pericopă despre sacrificii. Jertfirea nici nu va avea loc vreodată, căci
un berbec înlocuieşte tânărul în ultima clipă. Sacrificarea nu este, aici, decât un pretext pentru
un test, un examen al credinţei în Dumnezeu, la care sunt supuşi deopotrivă atât Avraham,
tatăl, cât şi Iţhac, fiul, care acceptă şi el misiunea. Nu numai că nu fuge sau nu se împotriveşte,
ci, dimpotrivă, conform Midraşului, Iţhac însuşi îi cere tatălui să-l lege strâns de altar, ca nu
cumva să se zbată şi să fie nepotrivit pentru jertfire – practic, el acceptă să se sacrifice.
Aşadar, nu doar Avraham, ci şi Iţhac, amândoi sunt supuşi la examenul de credinţă, pe care
îl trec cu încredere neţărmurită în Dumnezeu. Iţhac devine astfel demn de moştenirea avra-
hamitică, de a fi al doilea patriarh al poporului evreu şi tatăl lui Iacov, din care vor răsări cele
12 triburi israelite. La modul ideal, destinul poporului evreu este acela de a fi „un popor de pre-
oţi” care să Îi slujească Domnului şi, la fel ca şi patriarhii, să ducă o viaţă morală şi exemplară,
menită să fie „o lumină spirituală” pentru toate popoarele. Din acest motiv, credinţa nestră-
mutată în Dumnezeu trebuia să fie, încă de la început, o caracteristică personală şi naţională
fundamentală. Conform tradiţiei, locul unde a avut loc examenul de credinţă, „Akedat Iţhac”,
este „ţinutul [sau muntele] Moriah” (Bereşit/Geneza 22, 2), care a fost identificat cu Muntele
Templului de la Ierusalim (Divrei Haiamim/Cronicile II, 3, 1).
Hagada istoriseşte că berbecul jertfit în locul lui Iţhac nu era unul obişnuit, ci a fost creat în
mod special chiar de Dumnezeu, în ajun de Şabat, în a Şasea Zi din Săptămâna Creaţiei. Aşa cum
apariţia acestui berbec a fost una extraordinară, tot aşa a fost şi folosirea tuturor părţilor din
carcasa lui. Cenuşa părţilor care au ars deasupra altarului a format fundaţia altarului interior
din Templul de la Ierusalim, unde era adusă jertfa de ispăşire o dată pe an, de Iom Kipur (Ziua
Ispăşirii).
Se spune că regele David a făcut din tendoanele berbecului zece corzi pentru harpa lui, cu
ajutorul căreia a înălţat psalmi Domnului. Profetul Eliahu a luat pielea berbecului, pentru brâul
său, şi coarnele animalului, din care a făcut două şofare. Conform tradiţiei, unul dintre ele a
fost folosit la finalul revelaţiei Torei şi a celor Zece Porunci, de pe Muntele Sinai.
Al doilea ar urma să fie folosit pentru a proclama sfârşitul exilului şi venirea lui Maşiah, mar-
când o lume nouă, superioară spiritual. Hagada istoriseşte că locul în care Avraham a înălţat al-
tarul pentru „Akedat Iţhac” este acelaşi unde Adam, primul om, a adus primul sacrificiu pentru
Dumnezeu, iar mai târziu Cain şi Abel şi-au oferit darurile lor pentru Domnul. În acelaşi loc,
după ce a părăsit Arca, Noah a înălţat un altar Atotputernicului. Şem, fiul lui Noah şi strămoşul
lui Avraham, slujea la acest altar şi îl denumise Şalem, „Locul Păcii”. Avraham, care avea şi da -
rul profeţiei, ca de altfel toţi patriarhii poporului evreu, ştia că acela va fi locul unde se va înălţa
cândva Templul, aşa că l-a numit „Ireh”, locul statornic în care omul îşi mărturiseşte frica faţă
de Atotputernicul. Hagada spune că Dumnezeu i-a apreciat deopotrivă pe Şem şi pe Avraham
şi nu ar fi vrut să-i ofenseze pe vreunul, aşadar El Însuşi a unit cele două nume în denumirea
oraşului, rezultând astfel numele „Ieruşalaim”, Ierusalim.
19