Page 23 - 19.10 GSM FB revista SNL Nr. 10

Info SNL 2/2019 Seniorii Naționali Români 21

Centenarul reîntregirii României
REGELE FERDINAND I - ȊNTREGITORUL ROMÂNIEI
ȊN VIZIUNEA CONTEMPORANILOR

Tȃnǎrul moștenitor al Coroanei Romȃniei – avea pǎrul blond, ochii albaștri, nasul ușor acvilin, maniere
plǎcute și o ținutǎ prezentabilǎ. El a fost perceput de contemporani ca o persoanǎ de o rarǎ modestie și de o
timiditate excesivǎ. Regina Maria avea sǎ-și aminteascǎ ȋn lucrarea sa memorialisticǎ Povestea vieții mele
imaginea tȃnǎrului Ferdinand, care era de o sfialǎ chinuitoare și rȃdea
mai mult decȃt de obicei, pentru a o ascunde.
Oprindu-se asupra fizionomiei Prințului, liberalul I. G. Duca
observa cu subtilitate cǎ avea „cele mai minunate mȃini aristrocrate
fǎcute parcǎ sǎ ție sceptrul, sǎ rǎspȃndeascǎ peste popoare
binecuvȃntǎrile ocrotirii și ale pǎcii”.
Deși era considerat ca fiind puțin comunicativ, rezervat și
solitar, conversația cu el era o adevǎratǎ plǎcere, posedȃnd solide
cunoștințe de culturǎ generalǎ. Vorbea cu ușurințǎ limbile francezǎ,
englezǎ și rusǎ. Ȋși însușise și limbile clasice, greaca și latina. Așa
cum a mǎrturisit ȋn 1890, cu prilejul alegerii sale ca membru de
onoare al Academiei Române, Prințul Ferdinand a asimilat rapid
„frumoasa limbǎ romȃneascǎ”, care i-a ȋnlesnit „cunoașterea de
aproape a literaturii populare, a datinelor, a obiceiurilor, dar mai
ales a bogatei istorii a neamului romȃnesc”.
Numeroasele discursuri, pe care el ȋnsuși le redacta, aveau sǎ
fie apreciate pentru stilul literar și forma artisticǎ. Principele, nota I.
G. Duca, „se ținea la curent cu toate manifestǎrile cugetǎrii și
geniului omenesc; citea ȋntruna cǎrțile cele mai variate și literaturile
cele mai diverse”.
Așa cum dovedesc mǎrturiile vremii, a fost un admirator al
muzicii wagneriene, dar era sensibil și la tendințele muzicii moderne.
Adevǎrata sa pasiune era ȋnsǎ botanica. Știa sǎ fie atrǎgǎtor, chiar curtenitor, disprețuind ca și unchiul
sǎu, regele Carol I, pe cei care cǎutau sǎ-i cȃștige favorurile mǎgulindu-l. Noblețea sufletului, lipsa
oricǎror invidii și intenții de a se rǎzbuna sunt cȃteva din ȋnsușirile remarcate de contemporani.
Disciplina riguroasǎ și sentimentul datoriei au fost preceptele dupǎ care regele Ferdinand I s-a cǎlǎuzit ȋn
ȋntreaga lui viațǎ. A fost de o corectitudine ireproșabilǎ, inclusiv ȋn privința religiei. Deși a rǎmas fidel credinței
catolice, a respectat și a ȋncurajat Biserica Ortodoxǎ Română. Copiii sǎi au fost botezați ȋn religia
dominantǎ a țǎrii. Acest lucru a atras excomunicare sa de către Papă și interzicerea Sfintei Ȋmpǎrtǎșanii.
Ȋn urma conversației cu principele Ferdinand, un diplomat german nota: „Ȋmi lasǎ impresia unui om
foarte simpatic, avȃnd cunoștința deplinǎ a datoriilor ce-l așteaptǎ și foarte preocupat de a le ȋndeplini
cum trebuie. Ȋmi pare chiar foarte serios pentru un om, relativ, așa de tȃnǎr”.
Nu este mai puțin adevǎrat cǎ prințul moștenitor a avut slǎbiciuni, pasiunea pentru Elena Vǎcǎrescu,
cȃt și defecte speculate de presa de nuanțǎ socialistǎ: Adevǎrul, Munca, Facla, etc., care recurgeau la
campanii agresive ȋnsoțite de injurii și aluzii rǎutǎcioase. Ȋn ciuda amǎrǎciunii pe care a resimțit-o, a știut
sǎ ignore pamfletele ȋndreptate ȋmpotriva sa, de altfel, ȋntrutotul nejustificate.
Aflat permanent ȋn umbra regelui Carol I, prințul Ferdinand, ȋn momentul succesiunii lui la Tron (28
septembrie/11octombrie 1914), avea sǎ dovedeascǎ
o loialitate și tǎrie de caracter surprinzǎtoare
pentru cei care nu-l cunoșteau ȋndeajuns.
Originea germanǎ și apartenența la Casa
Hohenzollern nu l-au ȋmpiedicat sǎ afirme cǎ
„propriile sale sentimente trebuie sǎ dea ȋnapoi
fațǎ de marele interese ale patriei”. Ȋnzestrat cu
rǎbdare și perseverențǎ, Suveranul a demonstrat o
remarcabilǎ abilitate ȋn relațiile cu reprezentanții
germani și austro-ungari la București, care ȋși
intensificau presiunile diplomatice pentru atragerea
Romȃniei ȋn conflictul mondial alǎturi de Forțele
Centrale. Convins de justețea cauzei naționale și
conștient de enorma responsablitate ce-i revenea
ȋn calitate de Suveran constituțional, regele
Ferdinand I a declarat cu fermitate ȋn Consiliul de Coroanǎ de la Cotroceni (14/27 august 1916) Intenția de a urma