Page 24 - AUTENTIC 8

Cârpa

Stătea de mult acolo. Uitată. Aruncată. Singură, obosită și ruptă, nu trebuia nimănui. Rareori
mai ștergeau câte ceva cu ea. O spălau și o lăsau într-un ungher. O cârpă nu e la mare căutare.
Oare mai am vreun rost? se întreba amărâtă. Fusese cea mai frumoasă haină. Țesută de
mâini foarte pricepute, din fir delicat, colorată apoi cu sucul plantelor, uscată de razele soarelui și de
mângâierile vântului, îmbrăcase cu mult timp în urmă o tânără frumoasă. Era ziua nunții. Sub bucurie,
muzică, zâmbete, haina simțise freamătul fetei emoționate. Emoțiile fetei, aromele zilei speciale se
lipiseră de ea, așa cum uneori praful sau vreun miros se agață cu încăpățânare de haine. A fost pusă
apoi deoparte mult timp, destul ca parfumul și bucuria zilei să se îmbibe adânc în țesătură.

O treziră din odihna visătoare două mâini obosite și tremurânde. Au mângâiat-o cu mare drag
și au dat-o mai departe. Tânăra mireasă era acum o mamă căruntă, mândră să dea fiicei ei haina de
bucurie. O nouă zi, o altă tânără, aceeași mare bucurie amestecată cu emoții și așteptări. Haina înveli
tânăra mireasă cu experiență. Știa deja dansul, știa ritmul, aștepta mulțimea de ochi gata să o admire.
Obosită, se odihni din nou împăturită, multă vreme. Bucuria mare lăsase urme, dar haina se ținea bine.

Cufundată în amintirile ce i se împletiseră printre fire, haina se simți apucată, într-o după-masă
scăldată în auriul soarelui, de două mâini micuțe, curioase, ce pipăiră haina și o luară pe furiș. Ochii
negri, curioși o priviră atent multă vreme. Mânuțele se grăbiră apoi să o îmbrace. Fără pricepere, cu
prea mare grabă din teama de a nu fi prinse, mâinile mici o smuciră de-i pârâiră cusăturile. Întoarsă
pe toate părțile, călcată în picioare, târâită prin praf, haina nu înțelegea ce i se întâmplă. Buimacă,
aștepta muzică, râsete și bucuria unei fete tinere. Găsi însă agitația unei fetițe jucându-se de-a mireasa,
în umbra înserării, printre spini și bolovani, departe de ochii mamei. La finalul jocului, micuțele mâini
se grăbiră să așeze haina la locul ei. Boțită, prăfuită, pătată, haina nu își găsi liniștea.

Frământarea îi fu curmată de mâinile mari și pricepute ce o luară, o măsurară și încercară să
repare ce se stricase. Cârpită, spălată, întinsă la soare, haina aștepta o nouă poveste. Mare îi fu bucuria
când nu mai fu așezată în culcuș, ci dăruită unei tinere. Lipseau muzica, dansul, bucuria. Fata nu era
o mireasă, ci doar o fată ce avea nevoie de o haină nouă. La început haina s-a întristat. Fata o purta la
gătit, la dereticat, prin praf și căldură. Hărnicia fetei, bucuria cu care slujea, grația cu care o purta, o
făcură pe haină să prindă drag de fată. În fiecare seara mâinile obosite de muncă o spălau cu grijă, o
întindeau în vântul nopții la uscat, iar dimineața, după ce o strângea la piept cu mare bucurie, fata o
îmbrăca delicat, de parcă ar fi fost cea mai scumpă țesătură. Era singura haină pe care o avea.

Își dorise haina de nuntă o nouă poveste și o primise. Nu una cu veselie și nuntă, ci cu arome
de napi sau linte, cu ochi și năsucuri triste șterse de ea, cu mânuțe murdare trăgând-o, cu mult praf și
multă oboseală. Fără ea, poate, fata nu s-ar fi descurcat cu toate câte le avea de făcut. Gospodăria era

24