Page 13 - Moara cu noroc

Moara cu noroc 12

VI
Ca om care îşi petrecea viaţa pe drumuri, Lică venea des pe la Moara cu noroc, câte-o dată, câte de două, ba şi câte
de mai multe ori pe săptămână. El venea, descăleca, bea câte un pahar de vin, mânca ceva şi iar se ducea.
Numai arareori se întâmpla ca el să stea mai mult; însă mai ales duminică el venea adeseori cu câte doi-trei tovarăşi,
şi atunci era în voie bună.

Lui Ghiţă îi părea totdeauna bine când Lică venea fără de veste la cârciumă. Ana fusese muncită de gânduri grele,
care o îmbătrâniseră oarecum într-un singur ceas şi care îi veneau iar de câte ori îl vedea pe Lică.

Dar plecând Lică, ea-l întrebase pe Ghiţă despre cele petrecute şi el îi răspunse că n-a fost nimic, că ce putea să fie!?
şi că Lică e omul lui. De aceea, Ana tăcuse atunci, şi de atunci tăcea mereu şi privea numai din când în când furişat
la Lică, zicând în sine: "Trebuie să fie om rău şi primejdios".

Zilele treceau însă, precum ele treceau, Ana se simţea tot mai părăsită. De când se împrietenise cu Lică, Ghiţă parcă
fugea de dânsa, parcă-i ascundea ceva şi se ferea să nu rămâie singur cu dânsa.
— Ghiţă, ce ai tu cu omul ăsta? îl întrebă ea într-una din zile după plecarea lui Lică.
— Eu!? îi zise el cam speriat. Ce să am? Nimic! Ceea ce am cu toţi drumeţii: vine, stă de vorbă, mănâncă, bea şi
plăteşte.
Ana privi lung în faţa bărbatului său.
— Dar de obicei plăteşte peste ceea ce se cuvine, îi zise ea aspru.
— Aşa sunt oamenii cu dare de mână.
— Ghiţă! grăi nevasta aşezat. Nu vorbi cu mine ca şi când ai avea un copil înaintea ta. Tu eşti bărbat şi trebuie să ştii
ce faci. Te întreb numai; nu vreau să te descos: tu îţi dă seama dacă ai ori nu ceva să-mi spui. Fă cum ştii, dar eu îţi
spun, şi nu mă lasă inima să nu-ţi spun, că Lică e om rău şi om primejdios: asta se vede din ochii lui, din rânjetul lui
şi mai ales din căutătura ce are, când îşi roade mustaţa cu dinţii. E om pătimaş, Ghiţă, şi nu e bine să te dai prea
departe cu el.

— Dar nu mă dau deloc! răspunse bărbatul.
— Bine! grăi nevasta. Tu fă cum ştii, dar să nu zici apoi că nu ţi-am spus.

Ghiţă ar fi voit să vorbească, însă îi era greu, după ce zisese o dată că n-are nimic cu Lică; îşi puse dar numai de gând
că îi va vorbi altă dată.
Şi, la drept vorbind, ce ar fi avut el acum să îi spună?! Toate cele petrecute erau parcă date uitării, şi aşa poate că nici
nu era bine ca Ana să afle despre ele. Ce-i drept, Ghiţă se uita mereu la urechile porcilor, ba a găsit în mai multe
rânduri şi porci cu semne de ale lui Lică, însă Lică venea şi se ducea fără ca să-l întrebe ceva, şi aşa nu avea decât să
ţină minte şi să tacă. Lică nu-l întreba nimic, nimic nu-i spunea şi nimic nu cerea de la dânsul.

Cu toate aceste, Sămădăul parcă ştia tot ce se petrecea la Moara cu noroc, şi aceasta îl nedumerea câteodată pe
cârciumar.
Şi mai mare i se făcu nedumerirea, când într-o zi Lică îi trimisese şase porci, dintre care patru nu erau însemnaţi cu
nici unul dintre semnele înşirate pe veriga de sârmă. Ghiţă a stătut mult la luptă cu sine; dar în cele din urmă tot i-a
primit, pentru ca să nu se strice cu Lică, şi tot nu i-a grăit Anei, fiindcă se temea că ea va stărui să nu-i primească.
De aici înainte el în adevăr se ferea de dânsa, iară ea îşi dădea silinţă să nu-l supere.
Astfel sosi timpul când bruma cade şi vântul scutură frunzele copacilor şi răreşte pădurile.
De când venise toamna, drumul era mereu umblat, şi nici chiar duminica nu era părăsită cârciuma de la Moara cu
noroc. Toamna se ţin târgurile cele bune; toamna are omul câte ceva de vândut; toamna fac neguţătorii trebile cele
bune; şi lui Ghiţă îi mergea dar acum chiar mai bine decât peste vară, şi abia se întâmpla câte un ceas pe săptămână
ca să fie singur la cârciumă. Şi cu cât se apropia ziua de Sfântul Dimitrie, drumul era cu atât mai umblat.
Într-o zi de luni erau cinci care la Moara cu noroc şi şapte oameni sub cerdac, când sosi şi Lică dimpreună cu
Buză-Ruptă, cu Săilă Boarul şi cu Răuţ, omul de care numai arareori se despărţea.