Page 18 - Moara cu noroc

Moara cu noroc 17

— Dacă voi aţi sta mereu aici, atunci aş putea vorbi cum îmi place mie; dar voi veniţi numai din când în când, şi aşa,
trebuie să fiţi oameni cu minte şi să nu cereţi să-mi bag capul în primejdie ori să vă spun minciuni. Eu nu ştiu de ce
mă întrebaţi, dar pot să vă spun că la asemenea întrebări n-am să răspund niciodată. Dacă nu vă este destul atât,
luaţi-mă strâns legat şi duceţi-mă cu voi.
— La nevoie aşa o să facem, răspunse Pintea, deşi ai şi tu toată dreptatea.
De aci înainte ei vorbiră despre altele, în vreme ce Pintea le făcu tovarăşilor săi semn să iasă.
Rămânând singur cu Ghiţă, el privi câtva timp jos, ţintă înaintea sa, apoi grăi:
— Lui Lică îi spui tot şi mie nu-mi spui nimic!
— Nu i-am spus lui Lică până acum nimic. Va fi ştiind, răspunse Ghiţă, dar de la mine nu.

Pintea privi lung şi aspru în faţa cârciumarului, ca şi când ar voi să afle adevărul din ochii lui.
— Atunci, zise el într-un târziu, poate că ai vreo slugă. Ghiţă dete din umeri.
— Nu-mi vine să cred; dar va să fiu cu ochii în patru. Deodată el tresări ca deşteptat printr-un gând, care-i luminează
tot capul.
— Cunoşti tu pe Lică? întrebă el iute.
— Îl cunosc.
— Bine?
— Bine! n-am fost prinşi împreună?! Nu împreună am stat închişi?!
— Tu ai fost închis? întrebă Ghiţă tulburat.
— Da! Furaserăm nişte cai, Lică şi eu, şi ne-au dat de urmă; au împuşcat pe Lică la picior, căci altfel nu ne dădeam
prinşi.

— Vasăzică, tu ai fost prins o dată? grăi Ghiţă încă o dată.
— Ce dracu! strigă Pintea râzând, aş fi oare ceea ce sunt, dacă n-aş fi dovedit că ştiu toate potecile şi toate
apucăturile tovarăşilor mei de mai nainte? Dar ce vrei să-ţi spun despre Lică?

Ghiţă-şi pierduse rostul şi începu a se teme de omul la care ţinuse atât de mult mai nainte.
— Voiam să te întreb, zise el cam cu jumătate de gură, dacă Lică are slăbiciune pentru muieri.
— Pentru muieri? răspunse Pintea. Pentru nimic. Nu-i vorbă, îl apucă din când în când, dar slăbiciune nu are. El are
o slăbiciune, una singură: să facă, să se laude, să ţie lumea de frică şi cu toate aceste să râdă şi de dracul şi de
mumă-sa. Să râdă de noi, Ghiţă, de noi, urmă el mai aprins; dar, Ghiţă, sunt de treizeci şi opt de ani: mă spânzur dacă
împlinesc patruzeci fără ca să-i arăt că mai sunt şi alţii mai şi mai decât dânsul! Mi-a făcut una pe care n-am să i-o
uit toată viaţa.
— Atunci înţeleg! grăi cârciumarul încălzindu-se din nou. Ieri îmi zicea să-i aduc o slujnică la cârciumă, ca să-i pun
adică om de pândă în casa mea!
Şi acum Ghiţă alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtăşire despre cele petrecute între el şi Lică şi
stătea la luptă cu sine dacă nu ar fi poate mai bine să tacă.
— Pentru că trebuie să ştii, urmă el cam cu jumătate de gură, Lică a umblat mult după mine...

— Stai! strigă Pintea tăindu-i vorba. Adă-i una. Lasă-mă să ţi-o aleg eu, şi grija mea de dânsa!
— Bine, grăi Ghiţă, dacă socoteşti tu...
— Dar acu nu mai pierdem vremea: cine-a fost ieri pe aici?
— Pinteo, nu mă întreba, că nu pot să-ţi răspund.
— Stai să ne înţelegem, grăi Pintea mâhnit. Dintre două, una: ori vorbeşti cu mine pe faţă, ori mă laşi dracului!
Înţeleg să nu le spui altora, dar mie?
— Ţie ţi-aş spune, răspunse Ghiţă, dar dacă îţi spun ţie, spun la toată lumea, fiindcă tu eşti dator să le spui şi altora.
Uite! întreabă-i pe drumeţi, întreabă-l pe slugă, sileşte-l să-ţi spună, dar nu te mira dacă-l voi alunga de la casa mea.