Page 20 - Moara cu noroc

Moara cu noroc 19

Ea îi făcu un semn feciorului, trecu iute sub cerdac, apoi privi la Ana, ca şi când ar voi s-o întrebe unde-şi poate găsi
un adăpost mai retras.
Ana o duse în odaia de lângă cârciumă.
— Dar frumoasă e, bat-o s-o bată! grăi bătrâna plecând în urma lor. În clipa când erau să intre în odaie, străbătu un
fulger printre nori şi căzu un tunet puternic, de care se cutremură toată valea.
— Vai de mine! strigă drumeaţa oprindu-se speriată în prag, închideţi ferestrele, că ne trăsneşte pe toţi aici în
cârciumă.
— E minunea lui Dumnezeu, acu toamna, grăi bătrâna făcându-şi cruce şi grăbind să închidă ferestrele. Dar nu vă
temeţi, domnişoară: Dumnezeu nu-l loveşte decât pe acela pe care vrea să-l pedepsească.
— Da, Dumnezeu, grăi drumeaţa, aşa, pentru dânsa, totdeauna Dumnezeu şi numai el.
— Poftiţi ceva? o întrebă Ana, după ce ea se aşeză.
— Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr.

Ana se retrase şi închise uşa în urma sa. În vremea aceasta, vizitiul deshămase caii şi-i dusese la grajd, iară feciorul
se retrăsese sub cerdac, unde stătea rezemat de un stâlp şi privind din când în când la jandarmii care şedeau în
cârciumă.

— E foarte tristă, grăi Ana apropiindu-se de dânsul. El se îndreptă şi curăţi mâneca, pe care se rezemase cu mâna,
apoi răspunse:

— Da, e tristă.
— Unde mergeţi? întrebă cârciumăriţa.
— Nu ştiu, grăi feciorul privind mai cu dinadins în faţa ei, ca să vadă dacă-i poate vorbi. La Ineu, pare-mi-se. N-am
mai umblat pe aici. Pe aici sunt pădurile cu turme de porci?
— Da, îi răspunse Ana, în toate părţile cât vezi cu ochii. Are turme?
— Aşa se zice, grăi feciorul dând din umeri.
— Dar pe cine jeleşte?
— Pe bărbatu-său. S-a împuşcat acu trei săptămâni.
— S-a împuşcat!? strigă Ana speriată. Pentru ce?
— Nu ştiu, răspunse feciorul, dând iar din umeri. D-ta înţelegi, adause apoi peste puţin depărtându-se, că asta nu e
moarte firească şi că trebuie să fie o taină la mijloc.
— Sărmana femeie! grăi Ana înduioşată. Pe când Ana îi povestea bătrânei cele ce aflase despre drumeaţa cea
frumoasă, se întoarse şi vizitiul de la grajd şi se puse pe laiţa de sub cerdac.

— Le dau dracului toate, şi cai, şi căruţă, şi stăpână, zise el amărât. Îmi vine s-o las aici în pustietate şi să mă duc pe
ici încolo.

— Taci, măi, că te aude! îi zise feciorul trăgând cu ochiul şi destul de tare pentru ca stăpâna să-l poată auzi, cum
trebuia să-l audă şi pe vizitiu. Fii cuminte, urmă apoi mai încet, şi se aşeză în faţă cu el. Nu ştii tu că de câte ori
venim pe la Ineu, ne întoarcem încărcaţi ca stupul?

— Ai vorbit cu cârciumăriţa? întrebă vizitiul.
— Aş! Ţi-ai găsit omul! răspunse feciorul. Asta nu-ţi încarcă socoteala. Lasă, că am eu omul meu la Ineu, unde stăm
cu stăpâna.

— Dacă i-ar da Dumnezeu Sămădăului un gând bun... grăi vizitiul; să ne mai amâne până duminică cel puţin.
Feciorul trase iar cu ochiul, drept semn că acuma va şti să o pună şi aceasta la cale, apoi ei rămaseră tăcuţi faţă-n
faţă, privind ţintă unul la altul, ca şi când fiecare ar avea să-i spună celuilalt ceva, dar stă pe gânduri şi nu află vorba
potrivită ori nu cutează să se dea fără şovăire pe faţă.
— La ce te gândeşti tu acum? întrebă vizitiul într-un târziu.