Page 21 - Moara cu noroc

Moara cu noroc 20

— Hm! îi răspunse feciorul zâmbind pe sub mustaţă. Pare-mi-se că tot la ceea la ce te gândeşti şi tu. Dar ce ne pasă
nouă!? urmă el, peste puţin, mai deschis. Nu-i aşa?! Ce-ţi pasă ţie?! Ce-mi pasă mie?! Un lucru ştiu: că de câte ori
venim la Ineu, ne întoarcem cu bani, cu bani mulţi.
— Dar eu tot aş vrea să ştiu de unde ia stăpâna noastră banii, îi întâmpină vizitiul, pentru că, drept să-ţi spun, eu nu
cred să aibă ea tocmai atâtea turme, pentru câte ia banii.
— Nici eu nu ştiu, grăi feciorul, privind cam îngrijat împrejur.
— Nici eu nu ştiu, adăugă apoi mai încet şi plecându-se spre masă, dar de când cu moartea stăpânului parcă bănuiesc
un lucru. Uite! eu numai acum încep să înţeleg. Tu ştii că de Sămădăul se vorbesc multe. Bine! De câte ori ne
întoarcem de la Ineu, ea pleacă peste câteva zile în sus, în Ţara Nemţească. Apoi lanţul de aur, pentru care erau să-l
închidă pe stăpânul nostru, dacă nu se împuşca, îl ţin minte de când fuseserăm în rândul trecut la Ineu.
— Adică tu crezi că Sămădăul fură şi ea vinde, grăi vizitiul cu îndoială.
— Nu cred; îţi spusesei că parcă mi-ar veni să bănuiesc. Să vedem de aci înainte. Las' pe mine! Zic, las' pe mine, căci
dac-ar fi să fie, ne-a văzut Dumnezeu pe amândoi, şi pe mine, şi pe tine.
— Cum adică?
— Las' pe mine! răspunse feciorul sărind în picioare ca să prime- ască poruncile stăpânei, care ieşise sub cerdac spre
a vedea dacă ploaia n-a mai slăbit, cel puţin, căci de vreme bună parcă nu mai era nădejde.
Nerăbdătoare cum era, ea dete poruncă să prindă caii, căci nu voia să mâie peste noapte la cârciumă, şi să-i prindă cât
mai neîntârziat, ca să n-o apuce noaptea pe drum.
Feciorul şi vizitiul începură să facă gură că nu pot pleca pe astfel de vreme, că omoară caii, că e greu pentru dânşii,
că drumul e rău; însă hotărârea ei era nestrămutată. În zadar o sfătui şi Ana să rămâie peste noapte la cârciumă şi să
nu se teamă, deoarece în curând are să sosească şi Ghiţă, ba sunt chiar şi jandarmi la cârciumă.
— Noi nu ştim cât stăm aci, grăi unul dintre jandarmi; dar tot e bine să mâneţi aici; sunt aproape două ceasuri şi, cum
e drumul, anevoie mai sosiţi cu ziua la Ineu, iară locurile sunt rele.
— Ce să vă plătesc ca să veniţi cu mine? întrebă ea.
— Nu putem, răspunse jandarmul. Trebuie să stăm aici până ce nu ne va veni altă poruncă.
— Puneţi caii! strigă drumeaţa îndărătnicită. Voi ştiţi că nu cer nimic degeaba de la voi, adause apoi peste puţin şi,
aruncând o bucată de hârtie pe masă, ceru socoteala.

Ana luă hârtia, privi nedumerită la ea, apoi întrebă cam sfiită:
— Nu s-ar putea să-mi daţi alta? Lipseşte un colţ, şi eu nu prea mă pricep la bani.

Drumeaţa scoase zâmbind o pungă mare şi plină de hârtii noi- nouţe, luă una dintre ele şi i-o dete, apoi se găti de
plecare.
Ana privi înduioşată în urma ei. Vederea acestei nenorocite îi dăduse liniştea pierdută, dimpreună cu simţământul de
încredere al omului care se simte mai norocos decât alţii. De când Ghiţă plecase, ea era cuprinsă de fel de fel de
temeri. Nu ştia nimic despre cele petrecute la casa arândaşului, căci Ghiţă nu avuse timp să-i vorbească, iar jandarmii
nu aveau voie să se deie pe faţă, ca unii care stăteau să păzească casa: cu toate aceste, după cele petrecute peste
noapte la cârciumă şi după plecarea grabnică a lui Ghiţă, ea nu se mai îndoia că e la mijloc ceva ce poate să pună
capul lui Ghiţă în primejdie. Din când în când iar îşi schimba gândurile! Îi părea peste putinţă ca Ghiţă să se
amestece în treburi rele. Nu! îşi zicea ea, Ghiţă e om drept şi blând la fire, dar e om cu minte şi nu voieşte nici să
audă, nici să vadă, nici să ştie nimic, nu voieşte să aţâţe mânia oamenilor răi. De când aflase despre soarta drumeţei,
gândul acesta bun nu o mai părăsea şi îl aştepta cu nerăbdare pe Ghiţă, ca să-l mângâie prin o vorbă bună.
Câtva timp după plecarea trăsurii ploaia mai îngădui şi începu să bată vântul, iar înspre Bihor ceaţa din când în când
se mai rărea şi cerul parcă era să se mai lumineze.
— Dă, Doamne, să se mai însenineze! grăi Ana, care stătea înaintea cârciumii, privind când în calea soţu-său, când
înspre norii care treceau repede pe deasupra văii înspre apus.