Page 22 - Moara cu noroc

Moara cu noroc 21

Dar timpul trecea şi căruţa lui Ghiţă tot nu se mai ivea în culmea dealului, pe drumul pustiu, iară Ana tot mai mult se
lăsa în voia presimţirilor ei.

IX

Plecând cu Pintea şi cu slugile la Ineu, Ghiţă avu pe drum destul timp să se gândească la strâmtorările sale.
El nu se mai îndoia că oamenii cu feţele acoperite, care îl călcaseră pe arândaşul, nu erau alţii decât Buză-Ruptă şi
Săilă Boarul. Erau doi oameni cu care nu avuse nici o daraveră mai nainte şi pe care nu i-a văzut niciodată în viaţa
sa; însă ei petrecuseră mai multe ceasuri cu dânsul şi plecaseră de-a dreptul de la cârciuma lui ca să-l calce pe
arândaşul, şi asta putea să dea loc la bănuieli. Mai multă grijă îi făcea lui Ghiţă un alt lucru: se temea ca nu cumva să
se dovedească ceva asupra lui Lică. Înaintea judecătorului, faţă în faţă cu crucea şi cu lumânările aprinse, el nu putea
tăgădui c-a avut daraveri cu Lică şi trebuia să spună toate cele petrecute, şi din două una: ori Lică ajungea să fie
dovedit şi pus la pedeapsă, şi atunci nici el, Ghiţă, ca om însoţit cu un făcător de rele, nu putea să scape cu obrazul
curat, ori Lică scăpa, şi atunci Ghiţă trebuia să se teamă de răzbunarea lui. Cu cât mai mult se apropia dar de Ineu
Ghiţă, cu atât mai puţin se gândea la cele petrecute peste noapte. Era vorba de el însuşi; făcuse fie la strâmtoare, fie
din slăbiciune, lucruri care puteau să dea loc la bănuieli grele; nu se simţea cu desăvârşire nevinovat şi se temea ca
nu cumva să se dea astă dată pe faţă şi vina lui. Dac-ar fi fost un om mai cu inimă deschisă, el i-ar fi vorbit lui Pintea
fără şovăire şi l-ar fi rugat să potrivească lucrurile pe cât era cu putinţă aşa ca să nu iasă la iveală daraverile sale cu
Lică; simţea însă că s-ar strica cu Pintea, care-l ura din toată inima pe Lică, dacă i-ar vorbi acum despre aceasta. Se
mustra dar că nu a făcut-o pe când erau singuri, încât îi putea vorbi în tihnă şi i le putea spune toate din fir în păr, ca
să nu-l mai lase în nedumerire asupra purtărilor sale faţă cu Lică.

După ce intrară în Ineu, Ghiţă începu să schimbe la feţe. Îi era greu că tocmai acum, după cele petrecute peste noapte
la casa arândaşului, oamenii îl vedeau în căruţă cu un jandarm. Dacă s-ar fi simţit nevinovat, el s-ar fi mângâiat cu
gândul că, mai curând ori mai târziu, i se va dovedi nevinovăţia şi vor rămânea de ruşine toţi aceia care îl cârtesc
acum şi se ivesc pe la portiţe, ca să-l vadă în strâmtorarea lui; această mângâiere însă el o pierduse de mult.
Ei traseră la cazarma de jandarmi. Pe când slugile deshămau caii, oamenii începură a se aduna în partea cazărmii, ca
să vadă cele ce se petrec, şi precum oamenii se adunau, Ghiţă simţea că i se împăienjenesc ochii.

— Aş vrea să-ţi grăiesc o vorbă! îi zise el lui Pintea. Pintea, care de la Moara cu noroc până aici abia grăise câteva
cuvinte, privi lung la el.

— Atât ar mai trebui, răspunse apoi, după ce slugile se mai depărtară; nu mai rămâne decât să ne vadă cineva
vorbind în taină. Fii om cu inimă şi te lasă pe mine!
E greu, e foarte greu când ai voi să-i grăieşti cuiva o vorbă, care-ţi vine din fundul inimii, şi nu poţi; e însă mai greu
când simţi că numai această vorbă poate să alunge gândul rău pe care şi-l face despre tine un om la care ţii; greutatea
aceasta o simţi Ghiţă întreagă când îl văzu pe Pintea depărtându-se. El se trase, mai mult purtat de o pornire firească
decât dinadins, la o parte, ca să nu-l mai vadă oamenii adunaţi la poartă, apoi rămase sub zidul cazărmii, o casă
lungă, veche şi cu acoperământul înalt ce stătea la dreapta curţii împrejmuite cu zid netencuit.

"Da, îşi zise el într-un târziu, sunt un om fără de suflet: n-aş fi trebuit eu să plec şi fără de a o fi întrebat ce are să-mi
spună."

Pe când el stătea aici, Pintea, care se ţinu de vorbă, îl luă înainte de toate pe Laie şi-l duse înaintea comisarului, un
om înalt şi uscăţiv, cu mustaţa lungă şi răsucită, neastâmpărat şi cam aspru la vorbă.
Laie, biet, nu ştia de ce e vorba; însă îi fusese destul să privească o dată în faţa stăpânului său, pentru ca să simtă că e
vreo primejdie la mijloc; văzându-se dar faţă în faţă cu comisarul, el începu să tremure şi să spună că el nu ştie
nimic, fiindcă are de lucru la grajd, iară seara se culcă devreme. Atât era destul pentru ca comisarul să se simtă întărit
în bănuielile sale şi să-l ia mai de scurt. Astfel, Laie mărturisi, cu inima încleştată, că într-o duminică Lică Sămădăul,
venind cu doi tovarăşi la Moara cu noroc, l-a deşteptat cu ghionturi din somn, că în urmă stăpânu-său l-a trimis la
popa din Fundureni, dar el nu s-a dus, ci s-a ascuns într-un crâng; cu toate aceste, câteva zile în urmă, ducându-se pe