Page 25 - Moara cu noroc

Moara cu noroc 24

— Nu ştiu.
— Nu cumva era Răuţ, tot Răuţ, care plecase de cu seară?
— Nu! răspunse Ghiţă hotărât.
— Ei bine! urmă comisarul nerăbdător. Au stat, omul cu muierea, până dimineaţa la Lică?
— Nu, răspunse iar Ghiţă. Au plecat iar peste puţin.
— Peste puţin? O ţii bine minte aceasta! Nu cumva era în zori de zi?
— Tocmai aţipisem! grăi Ghiţă cam speriat. Câtva timp ei steteră toţi trei nedumeriţi, ca şi când ar fi auzind undeva
ceva şi ar voi să-şi dea seama ce era ceea ce auziseră, şi unde, şi cum. Ghiţă, care nu ştia nimic despre mărturisirile
lui Marţi, nu înţelegea unde bate comisarul cu întrebările lui, iar Pintea şi comisarul, văzând mărturisirile celor doi
oameni luaţi la cercetare, îşi dădeau silinţă să se dumerească asupra lor. Comisarul, care din mărturisirea lui Marţi îşi
făcuse gândul că Buză-Ruptă şi Săilă au călcat de cu seară pe arândaşul, iară spre miază-noapte Răuţ a venit să-l
vestească pe Lică despre cele petrecute şi să-i aducă poate o parte din lucrurile răpite, credea că Ghiţă spune dinadins
un neadevăr; el făcu dar câţiva paşi înainte, privi aspru în ochii lui Ghiţă şi întrebă:
— Carevasăzică, omul care a venit cu femeia nu era Răuţ; el a venit numaidecât seara, cum am zice, chiar pe timpul
când arândaşul fusese călcat, şi a plecat peste puţin?
Pintea făcu un pas înainte, ca să-i cadă mai în faţă lui Ghiţă, îşi trase cu mâna peste faţă şi încreţi sprâncenele.
"Dacă-i aşa, îşi zise el, atunci Lică a plecat, l-a călcat pe arândaşul şi iar s-a întors la cârciumă, iară Ghiţă e
năpăstuit." Purtat de acest gând, el privi drept în faţa lui Ghiţă şi-i făcu semn să zică da.
— Nu pot să jur, răspunse Ghiţă, cu toate că nu-i scăpase acest semn. Stăteam la fereastră şi poate că n-am auzit şi
n-am văzut bine. Poate că era Răuţ. Apoi, aţipisem mai nainte de a fi plecat ei şi nu pot să-mi dau seama de timpul
care a trecut la mijloc.
— D-ta ai vorbit cu Lică şi cu ceilalţi despre arândaş? grăi comisarul stăruitor.
— Da! răspunse Ghiţă, cam scos din sărite prin această trecere neaşteptată de la un lucru la altul, însă numai cu Lică
singur, care m-a întrebat când vine arândaşul, fiindcă ar fi având, precum zicea, o vorbă cu dânsul.

— Numai atât?
— Numai.
— A mai auzit cineva?
— Nu cred, răspunse Ghiţă strâmtorat. Mă luase la o parte.
— Apoi, dacă nu aveaţi altă de vorbit, grăi comisarul zâmbind, ce nevoie aveaţi să vorbiţi în taină?
Ghiţă dete tulburat din umeri. Pintea nu se mai putu stăpâni. El înţelegea pentru ce Lică a vorbit în taină şi cu toate
aceste destul de tare, pentru ca şi alţii să-l audă.
— Nu cumva, zise el apăsând asupra fiecăreia dintre vorbe, Sămădăul a vorbit aşa pentru ca să te pună la bănuială
dacă se va fi dovedind că el a călcat pe arândaşul?

Pe Ghiţă-l trecură o dată fiorii.
— Asta nu e cu putinţă! zise el înecat de năvala sângelui. Nu se poate! şopti apoi cu glasul pierit al omului ce-şi
apără viaţa. Nu pot să dovedesc că atât am vorbit cu Lică şi numai atât, cât vă spusei; dar pot să jur pe pâine şi sare,
pe cruce şi pe sfânta evanghelie că n-am vorbit mai mult, pot să jur, adause deznădăjduit, că Lică a stat toată noaptea
la cârciumă.
— O vom descurca noi şi asta, ca să vezi că ştim să curăţim drumurile de oameni răi! grăi comisarul mulţumit de
capătul la care a ajuns, în vreme ce Pintea îşi muşca buzele şi-şi rupea unghiile de la degete, iară Ghiţă şedea
descordat în faţa lor.
După cum spusese Pintea de mai nainte, Ghiţă nu putu să se întoarcă acasă decât ca om lăsat pe chezăşie.

Plecând să-şi caute oameni de chezăşie, el simţi că îi slăbesc deodată toate puterile; privirile oamenilor cu care
se-ntâlnea pe drum îl ardeau parcă, şi aşa mergea drept înainte, fără de a mai îndrăzni să-şi ridice ochii de la pământ
ori să privească în lături.