Page 29 - Moara cu noroc

Moara cu noroc 28

Ghiţă rămase nemişcat înaintea ei.
— Ce-i, Ano? Ce ai tu!? zise el îngrijat, şi se apropie ca să o cu- prindă cu braţul şi să-i privească mai dinadins în
faţă.
— Lasă-mă! îi şopti ea înecată, şi-l dete cu cotul la o parte. Lasă- mă, că-mi vine rău când mă atingi.
— Nu te las! strigă el deznădăjduit, şi o cuprinse cu amândouă braţele. Trebuie să ştiu ce ai! Aşa nu te-am mai văzut.
Aveai să-mi spui ceva astă-dimineaţă; grăieşte. Tu nu eşti bine! E primejdie, sfinte Doamne, e primejdie la casa
mea... Ţi-a dat cineva ceva! Te-a vrăjit? Ce-i?!
Ana începu să răsufle din greu, să se înece de plâns şi să-şi strângă pumnii ridicaţi în sus.
— Ce caută muierea asta aici?! zise ea râzând încât i se vedeau dinţii. Ghiţă, ce caută? Muierea ce caută? Ce vrei tu
să faci din casa mea!?
El o lăsă din braţe şi rămase privind tulburat la dânsa, tulburat, dar rece ca sloiul de gheaţă.

— E oare cu putinţă!? zise el încet. Mintea mi se opreşte în loc. E vorba de oameni morţi, omorâţi în drum, de o
femeie care a fost răpită de lângă copilul ei mort, e vorba de cele mai grozave lucruri, şi tu nu ai alt necaz pe lumea
asta decât pe acela că eu am adus o slujnică în casă.

— Ce-mi pasă mie de alţii! răspunse ea. Mai mult amar n-a fost în viaţa lor întreagă decât este acum în sufletul meu:
e mai grozav să trăieşti cum trăiesc eu decât a fi ucis în drum. Tu nu mă omori, Ghiţă; mă seci de viaţă, mă chinuieşi,
îmi scoţi răsuflare cu răsuflare viaţa din mine, mă laşi să mă omor eu din mine.

— Lasă-mă dracului, nu mă mai hârşi şi tu, grăi soţul mutând un scaun din loc, că destule am eu pe capul meu...
— Dacă le ai, tu ţi le faci singur, răspunse ea înrăutăţită. Hei! Ghiţă, să nu te bată pe tine suspinele mele! Prea mă
crezi tu pe mine proastă; însă nu sunt proastă, ci am slăbiciune de tine. Astă-noapte mă gândeam să-mi iau copiii şi
să plec de aici, lăsându-te singur cu păcatele tale; ştiu că aşa ar trebui să fac, dar nu pot, iacă, nu pot, nu mă lasă
inima, n-am putere şi simt că, orice ai face, eu tot ţin la tine, câtă vreme nu trebuie să cred că-ţi cad ca o sarcină pe
cap. Nu te mai ascunde de mine... Zici că l-au călcat pe arândaşul? Crezi tu că eu nu v-am auzit ieri vorbind de
dânsul? Crezi tu că eu n-am înţeles cele ce s-au petrecut astă-noapte? Crezi tu că nu l-am văzut pe Lică întorcându-se
în zori de zi de la Ineu?!
Ghiţă adunase peste zi mult venin şi multă mânie în sufletul său, şi acum tot acest venin, toată această mânie se
aduna la un loc: el răsuflă o dată din greu, se dete un pas înapoi şi grăi încet:

— Ce vrei tu să zici, Ano?
— Ştii tu prea bine ce voiesc să zic! răspunse ea râzându-i în faţă. Tu cu Lică, voi, în înţelegere, l-aţi călcat pe
arândaşul, dar nu te teme, căci eu sunt prea ticăloasă ca să te pot da de gol.

— Adică şi tu! grăi Ghiţă înecat de mânie, apoi se apropie de dânsa, pas cu pas, precum păianjenul se apropie de
musca prinsă în mreaja măiastră, o măsură cu ochii, îşi ridică amândouă mâinile asupra şi rămase câtva timp
nemişcat şi gata de a se arunca la ea.

— Da, zise ea râzându-i încă o dată în faţă, omoară-mă, că eşti mai tare decât mine! Ai început odată, urmează mai
departe, mergi până la sfârşit!

El îşi încleştă ghearele în umerii ei fragezi, o ţinu strânsă înaintea sa, apoi întrebă:
— Tu zici că eu m-am înţeles cu Lică pentru ca să-l calce pe arândaşul?
— Da! răspunse ea hotărâtă.
— Tu zici că astă-noapte eu l-am văzut pe Lică plecând, iară tu l-ai văzut întorcându-se?
— Da! răspunse iar Ana. El îi scuipă o dată în faţă, apoi îşi luă mâinile de pe ea.
— Mi-e scârbă când mă gândesc că am o nevastă care poate să mai trăiască cu un om precum tu mă socoteşti pe
mine, zise el, şi ieşi din casă cu amândouă mâinile în cap.
Iară Ana se lăsă pe patul de alături şi începu să plângă un plâns uşor şi alinător.