Page 30 - Moara cu noroc

Moara cu noroc 29

X
Pintea nu se făcuse degeaba jandarm: de câte ori era vorba să se pună pe urma făcătorilor de rele, el îşi schimba toată
firea şi-l vedeai că se face neastâmpărat ca şi copoiul când simte mirosul ierbii de foc; cu atâta mai nerăbdător era
astă dată, când cele petrecute îl priveau foarte de aproape. Îi era ca şi când ar fi pus prin întuneric mâna pe făcătorii
de rele şi s-ar fi temând că-i scapă mai nainte de a se face lumină, ca să-i poată vedea.
Mai ales depărtarea cu totul grabnică a lui Ghiţă îl scoase cu desăvârşire din sărite. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc,
fie chiar în lada lui Ghiţă, ceva din lucrurile furate de la arândaşul, el tot n-ar mai fi stat la îndoială şi ar fi zis că
Ghiţă poate să fie năpăstuit; acum însă, când îl văzu depărtându-se, inima i se umplu de mânie, şi mânia îl orbeşte pe
om. Nici acum însă mânia lui nu era pornită asupra lui Ghiţă, ci asupra lui Lică, deoarece numai Lică era de vină
pentru cele petrecute.
Orbit, precum era, de mânie, Pintea nu putea să vadă copilul omorât fără ca să-şi zică: "Am să dovedesc că tu l-ai
omorât, chiar şi dacă n-ar fi adevărat". El nu-şi mai pierdu dar timpul, ci, lăsând pe Laie la trăsura din drum, îşi dete
seama dacă puşca îi este bine încărcată şi plecă singur cu vinele încordate spre pădure.
Norii se răriseră şi luna plină, ieşind pe ici, pe colo în câmpul senin al cerului, arunca umbrele împleticite ale
copacilor desfrunziţi, ca o mreajă nesfârşită, peste faţa pământului; ba chiar şi atunci luna se ascundea în dosul
norilor, noaptea era destul de luminată pentru ca un om ca Pintea să poată vedea la depărtare de vreo sută de paşi
împrejurul său. Îi era cu toate aceste greu să afle urma, deoarece pământul era acoperit cu frunzele căzute în curând,
care foşneau în liniştea nopţii sub picioarele lui. Timp îndelungat el umblă dar mereu după bălţile ce-i scăpărau de
departe sub razele lunii, după licurirea putregaiului pe la locurile mai umbroase şi aruncând din când în când, după
obiceiul său, câte o înjurătură. Aflând apoi urma unuia dintre cai, el încordă cocoşul puştii, intră mai adânc în
pădure, urcă până la culme şi începu să coboare spre valea cealaltă.
Era înspre miezul nopţii când el dete peste trupul înţepenit al unei femei tinere, îmbrăcate în negru. Ea nu era
înjunghiată, nu gâtuită, nu împuşcată: se înăbuşise cu cârpa pe care i-o legaseră peste faţă, ca să-i astupe gura.

Pintea era om oţărât; e însă ceva tainic în trupul mort, şi în clipa când se lăsă în genunchi pentru ca să-l privească
mai de aproape, îl trecu un simţământ de înduioşare. Mult nu putea să-l ţină acest simţământ; trebuia să se piardă în
faţa părerii de bine pe care o simte tot omul când, după multă căutătură, află, în sfârşit, ceva. El pipăi dar trupul şi
căută cu tot dinadinsul ca să vadă dacă nu cumva ucigaşii au uitat ceva la faţa locului; apoi îşi potrivi chivăra în cap,
luă puşca, de curea, peste umăr şi ridică iute trupul de la pământ, ca şi când ar trebui să se teamă, ca nu cumva să-l
piardă dacă va mai zăbovi.
Dar, voind să facă un pas înainte, el se simţi oprit în loc, se mai opinti o dată, în vreme ce simţi că-l furnică de-a
lungul spinării şi că perii i se ridică în cap, apoi puterile îl părăsiră, scăpă trupul din braţe şi căzu cât era de lung
peste el.
Călcase pe capătul biciului cu care hoţii legaseră mâinile femeii la spate şi pe care-l uitaseră în zăpăceala lor.
Singur în miez de noapte şi aruncat ca din senin peste un trup mort, Pintea nu putu să creadă decât că e Necuratul la
mijloc şi nimic nu era mai aproape de mintea lui decât gândul să se ridice şi să o ia fuga încotro îl duc picioarele. Dar
ridicându-se pe jumătate şi privind îngrozit împrejurul său, el simţi că nu poate să lase trupul aici, îl cuprinse iar în
braţe şi se depărtă cu paşi grabnici, ca şi când s-ar şti urmărit de cineva. Şi în adevăr, el era urmărit.
Laie, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poţi pune să stea peste noapte de strajă la un mort. Puţin după
plecarea lui Pintea, îl apucase urâtul. O trăsură părăsită la marginea drumului, bălţi de sânge, un copil mort cu totul
aproape, aceste nu erau lucruri cu care oameni ca Laie se pot ţine de urât. Acum îi vedea parcă pe oamenii cu feţele
acoperite ivindu-se pe la marginea pădurii, iar peste puţin copilul parcă începea să se mişte. Şi cu cât noaptea înainta,
cu atât mai furioasă îi părea faţa copilului, pe care, ce-i drept, nu o vedea, dar, după loc şi împrejurări, şi-o închipuia
cu atât mai viu. În cele din urmă, el plecă spre Moara cu noroc, iuţindu-şi din ce în ce pasul. La depărtare de câteva
sute de paşi, el începu să fugă. Vedea oarecum în dosul său cum copilul se ridică, se lungeşte, îşi întinde braţele ca
să-l apuce şi porneşte cu paşi mari după el; şi cu cât fugea mai tare copilul, fără de a-şi schimba pasul, cu atât mai