Page 35 - Moara cu noroc

Moara cu noroc 34

Judecătorii fură întăriţi în această părere a lor. Întrebat dacă nu bănuieşte că birtaşul de la Moara cu noroc era înţeles
cu Săilă şi cu Buză-Ruptă, Lică răspunse că nu crede ca aceştia să fi fost oamenii cu feţele acoperite ce l-au călcat pe
arândaş şi au săvârşit în ziua următoare faptele din drumul de ţară, ci că argintăria arândaşului a fost ascunsă de
cineva la casa lui Buză-Ruptă, poate de vreun om al lui Pintea, care le este vrăjmaş.
Când îi arătară, în sfârşit, cuţitul şi biciul, Lică dete din umăr, ca şi când nu s-ar simţi deloc atins, şi zise că la aceste
nu poate să răspundă nimic, ci aşteaptă ca lucrul să se desluşească din mărturisirile celorlalţi bănuiţi.
Răuţ, Acrişor şi alţi martori şi bănuiţi, care fuseseră luaţi la cerce- tare în urma lui Lică, întăriră prin mărturisirile lor
parte cele spuse de Lică, parte cele mărturisite de Marţi înaintea comisarului, astfel că, pe când Pintea veni la rând,
atât în mintea judecătorilor, cât şi a oamenilor ce se aflau de faţă, Buză-Ruptă şi Săilă păreau ca dovediţi de a fi
săvârşit faptele rele, iară Lică şi Ghiţă tare bănuiţi de a fi stătut în înţelegere cu dânşii.
Când Pintea intră, apărătorul lui Lică se ridică şi spuse că nu poate primi această mărturie, arătând în puţine cuvinte
cele petrecute pe când Pintea îl ducea pe Lică la cazarmă şi cerând să fie ascultaţi martorii pe care îi adusese în
această privinţă.
— Eu îl primesc! grăi Lică dezgheţat. Pintea-şi potrivise de mult şi de multe ori vorbele, dar cele spuse de apărătorii
lui Lică, sângele rece al lui Lică şi feţele neîncrezătoare ale câtorva dintre judecători îl scoseseră din sărite şi acum
nu mai ştia ce să zică. Spre marea mirare a celor de faţă, el spunea din cuvânt în cuvânt ceea ce spusese şi Lică,
anume, că nu-i crede pe BuzăRuptă şi pe Săilă vinovaţi, că argintăria arândaşului a fost ascunsă de alţii la casa lui
Buză-Ruptă, că cuţitul lui Săilă a fost lăsat dinadins în trupul lui Hanţl, că Răuţ nu a venit atunci noaptea cu o muiere
la Moara cu noroc, ci singur ori cu vreun tovarăş al său, iară Lică îi râdea în faţă, şi cum îl vedea pe Lică râzând, îşi
pierdea tot mai mult cumpătul şi vorbea tot mai aprins, încât se făcu în cele din urmă de râsul lumii adunate la
judecată. Atunci tăcu şi începu să-şi şteargă sudorile reci de pe frunte.
Cu toate aceste, lumea rămase cam nedumerită şi cei mai chibzuiţi dintre judecători puseseră oarecare temei pe
cuvintele lui.
Acu intră însă Buză-Ruptă şi, puţin în urma lui, Săilă Boarul, şi aceştia deteră cercetărilor cu totul altă faţă.

Amândoi erau oameni ştiuţi ca făcători de rele, bănuiţi şi chiar pedepsiţi în mai multe rânduri, iară astă dată le venea
cu atât mai greu să se apere cu cât nu îşi puteau sprijini spusele prin nici o mărturisire şi erau prigoniţi de către aceia
care-şi dădeau silinţa să-l scape pe Lică.

Buză-Ruptă, un om înalt, grăsuliu şi slut, de-ţi era silă să te uiţi la el, tăgădui că a plecat atunci seara la Ineu şi spuse
că până marţi la amiazăzi a petrecut cu Răuţ şi cu Săilă pe la turme, iară mai departe cu Săilă, cu care dimpreună s-a
dus la Salonta.

— V-a mai văzut cineva în tot timpul acesta? întrebă unul dintre judecători.
— Nimeni, răspunse bănuitul.
— Cum aţi umblat aşa de nimeni nu v-a văzut? De ce vă ascundeaţi?
— Nu ne-am ascuns, dar, din întâmplare, nu ne-am întâlnit cu nimeni.
— Bine! urmă judecătorul. Eu însă nu prea înţeleg un lucru. Răuţ a plecat spre Fundureni, iar nu spre Ineu.
— Luasem înţelegere să ne întâlnim dincolo de deal şi să mergem mai departe împreună.
— De ce asta? Buză-Ruptă stete un timp nehotărât.
— Ca să nu ştie Lică Sămădăul că ne ducem împreună, fiindcă Lică ne este vrăjmaş şi s-ar fi mâniat pe Răuţ dac-ar
fi aflat că umblă cu noi.
Răuţ dovedea însă cu patru mărturii că a fost luni noaptea la Moara cu noroc, iară marţi pe la prânz la Şicula,
dovedea că Buză-Ruptă spuse un neadevăr şi că vrea să-l năpăstuiască.
Săilă, intrând, văzu pe Buză-Ruptă frânt, simţi că treaba le stă rău şi-şi schimbă în buiguiala sa mărturisirea ce făcuse
mai nainte.