Page 38 - Moara cu noroc

Moara cu noroc 37

Ghiţă, cuprins de o pornire pătimaşă, privi aspru în faţa lui.
— De care sunt ăştia? întrebă el apăsând asupra vorbelor. De ai ovreului ori de ai domnişoarei?
El credea că Lică se va cutremura în auzul acestor cuvinte; rămase ruşinat când acesta îi râse în faţă şi răspunse:
— Şi de unii, şi de alţii; ca hoţ m-am împrumutat şi tot ca hoţ trebuie să şi plătesc.
— Şi dacă mă prinde cineva cu ei?
— Cine să te prindă? banii sunt bani şi tu eşti cârciumar: vin la tine fel de fel de oameni şi tu iei ce-ţi dă fiecare.

— Şi dacă te-aş da eu de gol?
— De asta nu mă tem, răspunse Lică. Ghiţă se ridică, scoase saltarul mesei, trase banii în el şi iar îl închise.

— Vezi, acum eşti om cu minte, grăi Lică. De ce folos ţi-ar fi fost dacă-i spuneai judecătorului ceea ce poate că nici
el nu dorea să-i spui. Peste mintea mea tot nu trece nici unul cu mintea lui, nici tu, nici altul. Lasă-i, şadă la răcoare,
dacă sunt proşti. Credeau, proştii, că eu îmi pun credinţa în nişte oameni pe care nu-i ţin destul de strâns legaţi şi că
mă vor păgubi pe mine, dacă se vor duce cu Răuţ, ca să ia vreo sută de porci din turma mea: acum n-or să mai ia nici
unul.
Ghiţă suspină o dată. Era uimit de acest om atât de ager în răutatea sa şi se simţea uşurat când află că în nedreptatea
legilor e o aspră ceartă dumnezeiască.

— Dar cu femeia aceea ce-ai avut? întrebă el.
— Ceea ce am cu tine, răspunse Lică rece. Am prins-o că are slăbiciune de aur şi de pietre scumpe şi am pus-o să
vândă, ceea ce putea să facă fără de a cădea la bănuială. Dar muierea tot muiere rămâne: era să mă dea de gol, căci
n-a avut inimă să vândă un lanţ, care-i plăcea, precum se vede, afară din seamăn.
— Şi pentru asta tu ai stins patru suflete, grăi Ghiţă îngrozit. Tu nu eşti om, Lică, ci diavol!

— O simţi acum?! grăi sămădăul mulţumit. Ar fi trebuit să o simţi mai de mult şi să înţelegi că eu atât de mult mă
tem de cearta legilor, încât frica îmi deschide minţile şi-mi luminează calea pe care umblu. E nebun acela care-mi
zice, ca tine, că are să mă ducă la furci, pentru că mă face să bag mai bine de seamă. Înţelegi tu acum că acela care
ţine cu mine nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare trebuie să stea mereu cuprins de
îngrijire, pentru că, de ar fi mai nevinovat decât copilul de trei zile, tot îi frâng în cele din urmă gâtul. Tu eşti om
cinstit, Ghiţă, şi am făcut din tine om vinovat; acum pot să merg lesne şi mai departe şi să te duc eu la furcile cu care
mă sperii tu pe mine.
— Pentru ce, Lică!? pentru ce? strigă cârciumarul, cuprins de spaimă.
— Nu zic că te duc, răspunse Lică domol: acu nu-mi vine la socoteală; am trebuinţă de un om ca tine. Zic numai că
te pot duce dacă-mi stai în cale.

— Plec mâine de aici, şi-mi dă pace.
— Acu nu te las să pleci; ai stat până acum din încăpăţânare; trebuie să stai de aici înainte de frică. N-am muncit eu
degeaba: acum tremuri înaintea mea ca frunza de mesteacăn; acu vreau să stai aici!

— Ce vrei cu mine?!
— Ce vreau? grăi Lică râzând. Ghiţă! mulţi oameni au pierit la cârciuma asta şi li s-a găsit urma cale de două poşte
de aici. De când eşti tu aici, n-a murit încă nici unul. Mă înţelegi?

Ghiţă se ridică şi-l privi cu dispreţ.
— Şi câtă vreme stau eu aici, n-are să moară nici unul, afară poate de mine! zise el hotărât.

Lică iar se rânji la el.
— Vorbeşti ca fetele mari mai nainte de a fi gustat dulceaţa păcatului, zise apoi aşezat. Poate că şi eu am vorbit odată
aşa, nu ţin minte. Ştiu numai că mă aflam în strâmtorare când am ucis pe cel dintâi om: îmi pieriseră nişte porci din
turmă şi-mi era ruşine să spui c-au pierit şi n-aveam bani să cumpăr alţii în locul lor. Apoi am ucis pe al doilea, ca să
mă mângâi de mustrările ce-mi făceam pentru cel dintâi. Acum sângele cald e un fel de boală, care mă apucă din
când în când, pentru că tu nu ştii încă, urmă el mai cu avânt, cum îţi fierbe şi clocoteşte tot sângele când te hotărăşti