Page 43 - Moara cu noroc

Moara cu noroc 42

îşi zicea: "Adică de ce folos ar fi dac-ar mai afla-o şi asta!?" Iar acum, când se întorcea la Moara cu noroc, îşi punea
de gând că i-o va spune într-alt rând.
— Într-alt rând? Da! însă în curând el se încredinţă că nu poate să i-o spună, şi cu cât se încredinţa despre aceasta, cu
atât mai dinadins se ferea de Pintea.
Şi omul foarte lesne se împăcă cu păcatele sale. "Ei! ce să-mi fac!? îşi zise Ghiţă în cele din urmă. Aşa m-a lăsat
Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea!? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are
cocoaşă în spinare: nimeni mai mult decât dânsul n-ar dori să n-o aibă."
Şi fiindcă avea un păcat pe care nu-l putea stăpâni, el nici nu-şi mai dădea silinţă să-l stăpânească şi se lăsa cu totul
în voia întâmplărilor. Apoi el nici nu mai era om cinstit; lumea tot îl credea rău. Câteodată, când îl apuca frica de
pedeapsă ori de răzbunarea lui Lică, el îşi punea de gând că are să plece şi să se ducă, încât să i se piardă urma, însă
el iar se dumerea şi aştepta ca Lică să vină iar cu banii.
Astfel, trecu toamna şi veni iarna, trecu şi iarna şi sosi primăvara. Pintea se făcea din ce în ce mai nerăbdător, căci
aflase în cele din urmă şi pe oamenii îngropaţi; arândaşul avea fierbinţeli de câte ori trebuia să dea bani mărunţi
pentru banii pe care îi agonisise cu multă osteneală; Ghiţă însă nu avea altă vorbă decât: "Ţi-l dau legat, dar trebuie
să bag de seamă, ca să nu stric toată treaba". Iară mai departe el râdea în pumni ori tremura de frică.
Căci adunase mulţi bani Ghiţă, atât de mulţi, încât în fiecare zi îşi zicea: "Mult a strâns arândaşul!", dar precum
aduna banii, el scăpăta mereu în gândul său.
În vremea aceasta Lică trăia zile albe. El venea des pe la Moara cu noroc, şi de câte ori venea era vesel şi bun şi om
cu dare de mână. Şi fiindcă era vesel şi bun şi darnic, ţiganii de la Ineu prinseseră slăbiciune de dânsul şi treceau
foarte des pe la cârciumă ca să întrebe dacă n-a venit cumva ori dacă nu are să vină în curând, ca să-şi petreacă cu
tovarăşii.
Iară când ei îl găseau, se puneau să-i cânte, şi atunci venea rândul la Uţa, femeie înaltă, smeadă şi sprintenă la vorbă.
Lică nu juca decât foarte arareori, şi atunci mai ales cu Ana, cu copilul ori, pentru ca gluma să fie de tot bună, cu
bătrâna. Îi plăcea să stea, să privească şi să asculte, fiindcă era destul de privit şi destul de auzit, fiindcă Uţa juca cum
se joacă la cârciumă şi vorbea cum se vorbeşte la birt, fără multe marafeturi, fără mult înconjur. Iară când Uţa
mergea prea departe cu veselia, Lică îi zicea: "Mai astâmpără-te, fă! prea te obrăzniceşti". Dar ea atunci, parcă
tocmai în ciuda lui, se făcea cu atât mai dezmăţată.
Bătrâna dădea miloasă din umeri şi zicea aşa în ea: "Ei! ce să-i faci! Aşa a lăsat-o Dumnezeu! Păcatul ei!"
Ana la început se tulbura, în urmă se înscârbea şi dezmăţările Uţei îi păreau sarbede, şi numai târziu se deprinse cu
ele, ba, când Uţa zicea câte una neclătită, stăpâna ei simţea un fel de mâncărime şi prindea pofta să zică una şi mai
bună. Atunci Lică râdea din toată inima şi nu lipsea niciodată a zice: "Bată-te să te bată, dar de mult n-am râs aşa de
cu poftă".
Iar Ghiţă nu râdea; se făcea că nu pricepe gluma, şi când vedea pe Lică învârtindu-se pe lângă Ana ori pe Ana
trăgându-se la Lică, el se ducea pe ici încolo, ca să nu vadă nimic, fiindcă-i era greu să vadă şi-l durea inima când
simţea cum Ana scapătă din ce în ce în gândul său. Dar câteodată îi părea că ea îşi dă silinţă să-l ţină pe Lică departe
de la sine, şi atunci el îşi făcea mustrări şi simţea înzecit ticăloşia la care căzuse el însuşi; de aceea parcă-i venea să
se bucure când iar o vedea căutându-l cu ochii pe Lică ori legându-se de el, căci acum erau deopotrivă.
La începutul Săptămânii Luminate, Pintea trecu pe la Moara cu noroc şi-l luă iar pe Ghiţă de scurt.
— Ce să-i fac! răspunse Ghiţă. E om viclean şi nu-l pot prinde. Dac-aş şti când are banii la el, te-aş vesti ori l-aş
prinde faţă cu câţiva drumeţi. Mă tem însă să nu mă dau de gol: şi tu ştii că-mi pun chiar capul în primejdie, fără ca
să-l stric pe el. Îţi spun drept: îmi vine să-mi iau boscârţele şi să fug de aici.
— Bine, bine! grăi Pintea. Dar Dumnezeu să te ferească pe tine să nu te pună păcatul să mă înşeli pe mine!
Ghiţă nu răspunse nimic. Bătrâna încă de mult umbla cu gândul de a potrivi lucrurile astfel, ca să-şi petreacă Paştile
cu toţii împreună la una dintre fetele ei din Ineu şi totdeauna se întrista când Ghiţă zicea: "Dacă se poate".