Page 45 - Moara cu noroc

Moara cu noroc 44

— Ai înnebunit? zise el. Le-aţi trimis vorbă că veniţi, aţi făcut din partea voastră toate pregătirile şi acum nu
mergeţi? Duceţi-vă voi şi vă petreceţi sărbătorile, ca şi când eu nici nu aş fi; cu atât mai bine are să vă pară dacă voi
veni mai târziu.
— Eu nu pot să-mi petrec Paştile fără tine, grăi nevasta. Te gândeşte ce ar zice lumea când te-aş lăsa singur aici.
— Ei! vorbe degeaba! Vreau să te duci!
— De ce te răsteşti la mine? zise Ana mâhnită. Ghiţă! spune-mi, ce ai tu? De ce nu-mi vorbeşti pe faţă?
Ghiţă se plimbă câtva timp prin casă, apoi se opri la fereastră şi privi afară.
— Îmi stai în cale, zise el în cele din urmă. Ana simţi în ea pornirea de a pleca fără de întârziere, pentru ca să nu se
mai întoarcă niciodată; îi părea că nu mai poate trăi cu omul care i-a grăit o dată aceste cuvinte; era însă în sufletul ei
şi ceva mai tare decât această pornire.
— Tocmai de aceea voiesc să rămân, răspunse ea, şi am să rămân, pentru că nu mă lasă inima să plec. Grozav te-ai
schimbat tu de câtăva vreme: abia mai ţin minte de când nu m-ai atins cu mâna şi nu mi-ai zis o vorbă bună; dar să
nu crezi că aşa mă vei alunga de la tine. Ţin la tine, Ghiţă, strigă ea îndărătnicită, ţin cu toată inima, şi cu cât te vei
face mai aspru, cu atât mai dinadins am să ţin, şi ţi-o spun aceasta tocmai fiindcă te văd că nu vrei s-o auzi.
Şi în adevăr Ghiţă nu se temea de nimic mai mult decât de nişte cuvinte ca aceste, şi acum, când le auzi, el se simţi
ca şi când ar fi cuprins de un păienjeniş pe care nu se îndura să-l rupă.
— Grozav ţi-e de mine! zise el. Spune drept; vorbeşte-mi în faţă: vrei să rămâi, pentru că ştii că are să fie şi Lică aici.

— Eşti un netrebnic şi grozav trebuie să te fi ticăloşit tu în tine pentru ca să-mi spui ceea ce nu crezi nici tu însuţi,
zise ea şi se depărtă fără zgomot. Apoi, din prag, ea îi mai aruncă vorbele: Tu eşti acela care se pleacă înaintea lui ca
o slugă, iar nu eu, Ghiţă! Să ne ferească pe noi Dumnezeu să nu ai tu cumva ceva pe sufletul tău, că atunci toată viaţa
noastră e mai rea decât o robie!

Ghiţă o lăsă să se ducă, ba chiar se bucura că ea se duce, fiindcă nu-i mai venea să creadă că acum ea va rămânea şi
niciodată hotărârea lui de a pleca nu fusese mai tare ca acum. În adevăr, viaţa ei nu era decât o robie, o robie de care
nu mai putea scăpa decât aşa, dacă se duceau în lume. Ea putea încă să fie fericită; el însuşi, niciodată.

Dar Ghiţă se înşela. Bătrâna plecă de cu seară singură cu copiii, singură şi mâhnită până în adâncul inimii. Ea îşi
sărută la despărţire copila, o sărută o dată, de două, o sărută de mai multe ori, ca şi când s-ar despărţi pe veci de
dânsa, ca şi când acum o ar mărita şi numai acum ar simţi că ea trebuie să împartă bucurii şi amaruri cu soţul ei.

Dar inima îi era grea şi trebuia să şi-o uşureze.
— Eu vorbesc arareori, zise ea, deşi totdeauna spun cam multe. Aşa-mi este firea. N-am însă obiceiul de a mă
amesteca în trebile altora. Voi sunteţi copiii mei; n-am stăruit însă niciodată să faceţi altfel decât aşa cum vă trage
inima. Acum însă mă doare inima când văd că pentru Lică voi părăsiţi neamurile voastre de sfintele sărbători şi nu vă
miraţi dacă doresc să ascultaţi o dată şi de mine; nu vă lăsaţi prea departe cu oameni ca Lică. E bine să-i crezi pe
oameni buni, fiindcă aşa te bucuri mai mult de dânşii; Lică e însă om rău din fire. Nu v-am spus-o până acum,
fiindcă n-aveam pentru ce; acum vă zic să-l ţineţi mai departe de voi.
Bătrâna grăi şi se duse, iar Ghiţă şi Ana rămaseră cu Marţi şi cu Uţa la Moara cu noroc, care, ca niciodată mai nainte,
parcă stătea pustie şi întunecată în urma bătrânei.
— Ei! ce să-mi faci!? grăi Ghiţă, când îşi văzu zădărnicit astfel planul. Se vede că acesta e norocul meu, şi dac-ar fi
nenorocirea mea; cine poate să scape de soarta ce-i este scrisă!? Poate că e mai bine aşa.
Atât se simţea de ticăloşit şi de slab în el însuşi, încât nu mai putea să-şi dea seama ce poate şi ce nu poate să facă, şi
aşa, încetul cu încetul, se lăsa în voia întâmplării şi aştepta cu o leneşă nepăsare sosirea lui Lică.
Sosind duminică, în ziua de Paşti, pe la prânzul cel mic, dimpreună cu Răuţ şi cu Păun, un alt tovarăş al lor, toţi trei
călări, la Moara cu noroc, Lică se simţi cam scos din sărite când nu-l găsi pe Ghiţă singur, precum fusese vorba. El
însă nu grăi nimic, şi aruncă numai o traistă cu scule, pe care o adusese cu sine, într-un colţ al casei.