Page 41 - Moara cu noroc

Moara cu noroc 40

rotundă şi o cruce lângă ea, şi aur, tot galbeni împărăteşti, la care tot al treilea zimţ e pilit. Te-ai simţi tu destoinic să
mi-l dai pe Lică prins, când are galbeni ori hârtii astfel însemnate în şerpar la el?
— Ţi-l dau! răspunse Ghiţă hotărât.
— Mai domol, grăi Pintea; ăsta-i lucru greu... Mă tem că ai să ne strici toată treaba. Să ştii un lucru. Lică are acum
trebuinţă de bani ca să-şi poarte judecata mai departe, şi, precum se vede, are de gând să te pună pe tine să-i
preschimbi şi poate chiar să-i vinzi aur şi argintărie. Tu primeşte orişice, vino la mine, şi eu îţi schimb, adică îl pun
pe arândaşul să schimbe, fără ca el să ştie că eşti tu la mijloc. Se înţelege, tu de duci totdeauna la Arad ori la Oradea
şi faci ca şi când ai fi schimbat acolo.

— Şi dac-aş intra în vreo încurcătură!
— Grija mea de asta! Tu caută numai să te pui bine cu Lică! În zori de zi Ghiţă dormea iar în patul său şi visa că-l dă
pe Lică prins şi vede cum Pintea scoate galbenii cu zimţii piliţi din şerparul lui. Iară Ana îşi stăpânea răsuflarea ca să
nu-l deştepte din somnul său dulce.

XIV
Ziua următoare, deşteptându-se din somn, Ghiţă era neliniştit. Îşi aducea aminte cele petrecute peste noapte, dar şi le
gândea ca şi când le-ar fi visat, şi parcă nu-i venea să le creadă, iar când îşi dădea seama că ele în adevăr s-au
petrecut, îi era ruşine de cele ce făcuse şi se temea că, mai curând ori mai târziu, se va da de gol, şi nu numai va
strica toată treaba, dar îşi va băga totodată şi capul în primejdie.
"Nu! îşi zise el, eu nu pot să o fac aceasta; n-am în mine inima, n-am, precum Pintea, dibăcia pe care ar trebui s-o
am, pentru ca să o pot face."
De aceea, când Ana îl întrebă despre cele puse la cale peste noapte, el răspunse că e bine şi că toate s-au făcut şi,
dând acest răspuns, el nu spunea decât adevărul pe care îl simţea atunci în sufletul său.

Ana însă era adânc jignită; ea ar fi dorit să afle mai multe, se simţea în drept de a cere să ştie tot şi nu putea să-l ierte
pe Ghiţă pentru lipsa lui de încredere.

— Vorbeşti cu mine, îi zise ea, cum ai vorbi cu un străin, cu un copil, cum ai vorbi cu o slugă, pe care o ţii cu
simbrie, fiindcă ai trebuinţă de ea.
Şi Ana avea dreptate. A doua zi, când Lică se întoarse iar pe la cârciumă, Ghiţă simţi că nu ştie ce are să facă. Întâia
oară în viaţa lui îi era ruşine de Lică, se simţea oarecum mai netrebnic decât dânsul şi se temea înzecit de răzbunarea
lui.
Iară Lică era vesel, era precum nu fusese mai nainte, om cu inima deschisă.
Bunul Dumnezeu a rânduit ca copilul să se ia întru toate după oamenii mari, şi Petrişor, băiatul lui Ghiţă, voia şi el să
aibă cu orice preţ un bici ca nenea Lică, dacă nu poate să aibă deocamdată chiar şi unul ca dânsul; Ana luase dar un
caier şi se pusese să-i împletească unul.
— Ce are să iasă de aici? întrebă Lică. Un bici pentru Petrişor voinicul. Ei! dacă-i aşa, las' pe mine: ce-a da târgul şi
norocul! ţine capătul, să-i împletesc eu un bici cum îl ştiu eu împleti.
Ana rămase pe laiţă, ţinând capătul pletei, iară Lică stătea înaintea ei şi, împărţind fuiorul în opt şuviţe, începu să
împletească în opt coarde, cum ea nu mai văzuse mai nainte. Şi cum el împletea, ea privea la degetele lui, care
strângeau pleata, răsuceau coarda şi-o împleteau cu măiestrie între celelalte, privea la mâna lui, care nu atinsese
niciodată sapa, nici coarnele plugului, ci numai biciul uşurel şi frâul calului, la mâna albă şi la degetele lui subţiri şi
lungi, privea la cămaşa lui albă ca floricelele, la faţa lui rasă neted, la mustaţa lui lungă, la ochii lui verzui, care acum
se mişcau cu atâta vioiciune, privea şi asculta vorbele vesele, care curgeau întruna peste buzele lui, privea şi asculta
şi-şi aducea aminte de omul rece şi aspru la faţă, pe care-l privise cu uimire copilărească atunci, în ziua aceea, când
el sosise pentru întâia oară la Moara cu noroc, pe omul tăcut, pe care-l crezuse odinioară aşa de rău şi de primejdios
şi care acum îşi petrecea timpul cu dânsa şi se bucura când vedea că Petrişor saltă de bucurie.