Page 46 - Moara cu noroc

Moara cu noroc 45

— N-am putut să mă desfac de dânsa! grăi Ghiţă.
— N-ai putut!? Trebuie să te desfaci, îi răspunse Lică aspru. Vasăzică, eu umblu aşa după pofta inimii tale. Am adus
bani, aur şi argintărie, şi nu pot să le port cu mine. Fă-i rând să plece.
— Cum să-i fac?
— Ce-mi pasă mie!? Fă-i rând şi atât! Cum? asta-i treaba ta. Ghiţă vedea parcă iar trăsura părăsită la marginea
drumului, cu copilul mort lângă dânsa.
— Să te ferească Dumnezeu de oamenii care au slăbiciune de vreo muiere! urmă Lică aprins.
— Slăbiciune nu am, grăi cârciumarul.
— Nu ai! zise iar sămădăul. Bine! Înţelegi tu că lucrul ăsta trebuie să ajungă odată la un capăt. Lasă, că-i pun eu
capătul! Bine c-a rămas aici. Am astăzi o grozavă mâncărime în mine, adause apoi aşa pentru dânsul, şi împinse cu
piciorul traista în dosul unei lăzi ce se afla în apropiere.
După aceste el ieşi prin birt, pişcă de pulpă pe Uţa, care stătea rezemată de uşchior, încât ea ţipă, şi se duse mai
departe la Ana, care stătea înaintea cerdacului, pusă pe gânduri asupra celor ce se vor fi petrecând în casă.
— Fac rămăşag, zise el, că peste jumătate de ceas sunt aici şi ţiganii. Au un miros mai bun decât copoiul. Apoi să ne
facem o zi cum n-a mai fost nici una din cele de până acum. Am azi un chef din cele mari, şi trebuie să ştii că eu sunt
nesăţios când mă apucă cheful.
— Şi eu sunt la chef, răspunse Ana cam în silă. Lică se apropie mai tare de dânsa şi-i zise la ureche, aşa ca din
glumă:
— Îi fac eu rând lui Ghiţă să plece şi să ne lase singuri. Ana-şi opri răsuflarea. Era o glumă aceasta; însă, chiar ca
glumă, era prea îndrăzneaţă şi-o atingea tocmai acolo unde era mai simţitoare.
— Numai dacă-l poţi, îi zise ea, dar cu capul ridicat şi privindu-l peste umăr, ca şi când ar voi să mai adauge: "Tare
te-nşeli dacă crezi că bărbatul meu ţine atât de puţin la mine".
— Uite cum se supără, zise el acum zâmbind. Aşa-i că te-am atins la inimă!? Ei, apoi dacă n-aş şti eu cât de mult îşi
ţine la nevastă, de mult i-aş fi furat-o.
Şi asta era o glumă, însă una care îi mai plăcea Anei. Lică avuse dreptate. Nu trecu mult, şi ţiganii sosiră şi pe când
la Ineu oamenii intrau în biserică, la Moara cu noroc se începu veselia destrăbălată şi fără frâu.
Ana nu voia să joace tocmai pe timpul sfintei liturghii şi era jignită văzând pe Uţa acum chiar mai neruşinată decât
totdeauna; dar Lică, neastâmpărat afară din seamăn, o strânse în braţe şi o luă cu sila la joc. Ea îşi aţinti ochii la
Ghiţă; acesta însă, în loc de a se arăta supărat, scoase pe Uţa din mâinile lui Răuţ şi începu să-şi petreacă şi el, dacă
să-şi petreacă, precum petrece omul, când se pune în ciuda altuia. Apoi desfrâul are şi el farmecele lui, şi Ana încetul
cu încetul se obicinuise şi prinsese o tainică poftă de el.
Pentru ca petrecerea să fie mai cu haz, Lică scoase peste câtva timp din şerparul său plin cu bani patru hârtii, scuipă
pe ele şi lipi de fruntea fiecăruia dintre ţigani câte una.
— Acum cântaţi până ce nu se rup toate coardele! strigă el apoi, şi iar o apucă pe Ana, care dinadins se lăsa în voia
lui şi se făcea cu atât mai neastâmpărată cu cât Ghiţă se arăta mai nepăsător.
Iar Ghiţă fierbea în el şi nu se stăpânea decât cu gândul că e vai şi amar de bărbatul care trebuie să-şi păzească
nevasta, şi era vesel, ca să arate că el nu e asemenea bărbat.
Era dar o veselie, încât casa parcă era să zboare cu dânşii în aer, Lică o juca pe Ana de abia îi mai atingeau picioarele
pământul; Ghiţă şi Răuţ luaseră pe Uţa la mijloc; Păun şi Marţi băteau în palme şi chiuiau în ruptul capului; ţiganii
trăgeau din toate puterile cu arcuşul, zâmbind cu mulţumire şi privind din când în când cu ochii galeşi la hârtiile ce le
erau lipite de frunte, iar câinii lui Ghiţă zăceau cu capul pe labe în pragul birtului şi priveau buiguiţi la cele ce se
petreceau.
Obosit, în sfârşit, de joc, Lică se lăsă pe laiţă, o luă pe Ana pe genunchi şi începu, aşa în glumă, să o sărute şi să o
strângă la piept.