Page 49 - Moara cu noroc
P. 49

Moara cu noroc                                                                                      48


              Înalt, cu mustaţa lungă, albă ca varul la faţa neted rasă, cu traista plină de scule preţioase în mână şi cu pălăria
              rotundă peste pletele răsucite, Lică stătea înfipt în pământ înaintea ei.
              — Şi parcă văd cu ochii cum ai să te împaci cu el şi să-ţi verşi toată mânia adunată în sufletul tău asupra mea, zise el,
              apoi se întoarse în călcâi şi se depărtă cu pas iute şi mărunt.
              Peste puţin el trecea călare pe murgul său fugăreţ la deal spre Fundureni, mânându-şi calul său întins ca şi când s-ar
              şti gonit de moarte.
              Ploaia începu să cadă în stropi mari, tunetele începură să răsune de-a lungul văii cu nişte zguduiri puternice şi tot mai
              puternice; fulgerele sfâşiau mai în lung, pe-ntrecute şi tot mai pe-ntrecute noaptea căzută în pripă; iar Lică gonea cu
              frâul slobod şi plecat spre gâtul calului, încât trecea ca blestemul pământului printre şiroaie îndesate, printre tunete şi
              fulgere.
              Pe când sosi în preajma satului, ud până la piele şi obosit şi ameţit de băutură, de petrecerea fără de frâu şi de
              neastâmpărul sufletului său, el tremura în tot trupul şi abia se mai ţinea în scări.
              Şi totuşi, parcă-i venea să-şi schimbe calea şi să se întoarcă iar la Moara cu noroc.
              "De femeie m-am ferit totdeauna, şi acum, la bătrâneţe, tot n-am scăpat de ea!" zise el, apoi o luă la dreapta, pe lângă
              sat, ca să iasă la pădure şi să-şi caute un adăpost; dar, sosind în dreptul bisericii ce stătea singură şi părăsită la câteva
              împuşcături deasupra satului, el îşi opri calul şi privi cu veselia gândului bun la uşa cea mare.
              Fără de a se mai gândi, sări din scări, apucă uşa bisericii cu amân- două mâinile şi se izbi în ea, ca să-i rupă zăvorul,
              să o scoată din ţâţâni, în sfârşit, să o spargă.

              Uşa se zgâlţâi, încât răsună toată biserica goală, dar ea nu îngădui cu una, cu două, şi trecu timp la mijloc până ce
              sămădăul izbuti să intre.

              Acum era la adăpost. Ploaia se vărsa şiroaie şi se bătea de acoperământul bisericii; ferestrele mari zângăneau mereu
              sub zguduitura trăsnetelor; fulgerele luminau întruna chipurile sfinţilor, ce priveau ţintă cu ochii lor nemişcaţi la
              omul abătut din cale, care venise să tulbure liniştea sfântului locaş.

              Lică nu vedea şi nici nu auzea nimic. El trecu, ducându-şi calul de căpăstru, spre altar, îşi legă calul de strana de la
              dreapta, apoi intră să-şi caute în altar ceva, o haină preoţească, vreun stihar, în sfârşit, o acoperitoare, pe care s-o ia
              peste sine, şi alta, pe care s-o arunce pe cal, căci bietul dobitoc tremura de frig.

              El aştepta un fulger, ca să poată vedea cele de primprejurul său. Erau nişte ţoale pe un cuier la dreapta, era
              acoperitoarea de pe altar şi erau perdelele mari de la uşa din mijloc a altarului.
              El trase, înainte de toate, acoperitoarea de pe altar şi se duse de o aruncă asupra calului plin de spume.
              Acum se simţea mai tihnit şi, întorcându-se iar spre altar, ca să rupă perdeaua de la uşă, el începu să simtă mirosul
              tămâiei şi al făcliilor de ceară ce arseseră peste zi şi parcă-i venea greu de ceea ce voia să facă. Gândurile, care îl
              părăsiseră din clipa intrării sale în biserică, iar se iviră unul câte unul în mintea lui. Vedea pe Ana, pe Ghiţă şi pe
              Pintea, pe oamenii din sat, vedea, oarecum aşa, cum vezi mai nainte de a dormi, una peste alta, o lume întreagă, şi de
              câte ori calul îşi bătea copitele în pardoseala de piatră, îl trecea un tremur de îngrijare, căci multe făcuse în viaţa sa,
              dar cele sfinte încă nu le atinsese.

              El apucă perdeaua de un colţ şi o smuci cu o opintire îndărătnică, ca s-o tragă la sine.
              Perdeaua era însă groasă şi căptuşită cu mătase şi nu îngădui. El o smuci cu îndoită putere. Perdeaua începu a se
              destrăma cu un foşnet ascuţit şi pătrunzător, şi acest sunet era aşa de tare, de aspru şi de sfâşietor, încât îl răzbătea ca
              un junghi prin creieri până în măduva oaselor şi-l făcu să scape din mână perdeaua pe jumătate ruptă şi să rămâie
              cuprins de fiori şi împietrit la uşa altarului.
              Înspăimântat, el singur nu ştia de ce, făcu un pas înapoi şi privi trăgându-şi capul între umeri, împrejurul său.
              Nu era nimeni aici, nici o suflare omenească, nici un ochi să-l vadă, nici un glas care să-l dea pe faţă, nici o minte
              care să treacă peste a lui, nimeni şi nimic decât tăcerea, mirosul de tămâie şi de făclii, sfinţii de pe pereţi şi bătaia din
              când în când a copitelor de cal în piatra de pardoseală. Era însă un gând care aici trebuia să-i vină oricărui om: că
   44   45   46   47   48   49   50   51   52   53   54