Page 53 - Moara cu noroc

Moara cu noroc 52

Deodată el se opri înveselit în loc. Ghiţă plecase călare la Ineu, şi calul lui trebuia să fie la Moara cu noroc, un cal
odihnit şi luat din grajd, cu care, pe lângă tot înconjurul, putea sosi la vreme în Ineu.
El se întoarse iar la vale, deşi era secat de puteri şi parcă nu se mai simţea destul de tare a-şi târî trupul până la
cârciuma cuprinsă de flăcări.
În vremea aceasta Răuţ se depărtase spre Ineu, Pârvu o luase spre Şicula, iară Pintea, văzând focul la Moara cu
noroc, îi lăsă pe săteni să creadă că a trăsnit din cer, şi aducându-şi aminte de vorbele lui Ghiţă, se întoarse drept pe
zarea de lumină ca să sosească, dacă mai era cu putinţă, la vreme.
Când ajunse la murgul lui Lică, calul îi sări speriat în lături.
— Un cal?! Murgul lui Lică! strigă el sărind din scări. Sfinte Doamne, încotro s-a dus? Îmi scapă, iar îmi scapă! La
deal n-a putut să meargă, fiindcă l-aş fi văzut.
El aşteptă un fulger, ca să poată privi împrejur. Fulgerul nu-i fu trimis din cer, dar Lică se văzu trecând prin zarea
focului pe care îl pusese la Moara cu noroc, pentru ca să arunce vina păcatului său asupra lui Dumnezeu, făcând
lumea să creadă că a trăsnit.
— Stăi! strigă Pintea tare, încât răsună toată valea. "Uf! Săracul de mine! îşi zise apoi! L-am scăpat! Acu fuge."
Aşa-i! dar astă dată Lică nu mai putea să fugă şi, dacă fugea, tot prins era, prins de mâna lui Pintea, prins cu toate
dovezile.
El se îndreptă încât părea îndoit aşa de nalt ca mai nainte, privi împrejurul său, îşi ţinti ochii la un stejar uscat ce
stătea la depărtare de vreo cincizeci de paşi, scrâşni din dinţi, apoi îşi încordă toate puterile şi se repezi înainte.

Pintea îl găsi cu capul sfărâmat la tulpina stejarului şi rămase neclintit şi cuprins de fior în loc.
"A scăpat! zise el într-un târziu. Dar asta nu are s-o afle nimeni în lume."
Grăind aceste, el îl apucă pe mort de un picior şi îl trase după sine până la un râuleţ, apoi împinse trupul cu piciorul
în valuri.

XVII
Luni pe la prânzul focul era stins cu desăvârşire şi zidurile afumate stăteau părăsite, privind cu tristeţe la ziua senină
şi înveselitoare.
Din toate celelalte nu se alesese decât praful şi cenuşa: grinzi, acoperământ, duşumele, butoaie din pivniţă, toate erau
cenuşă, şi numai pe ici, pe colo se mai vedea câte un cărbune stins, iară în fundul gropii, care fusese odinioară
pivniţă, nu se mai vedeau decât oasele albe ieşind pe ici, pe colo din cenuşa groasă.
Bătrâna şedea cu copiii pe-o piatră de lângă cele cinci cruci şi plângea cu lacrimi alinătoare.

— Se vede c-au lăsat ferestrele deschise! zise ea într-un târziu. Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost
dat!...

Apoi ea luă copiii şi plecă mai departe.