Page 52 - Moara cu noroc

Moara cu noroc 51

arândaşul. El e omul de la care am primit hârtiile pe care găsiseşi tu atunci noaptea semnele.
— Ghiţă! Ghiţă! de ce nu mi-ai spus-o tu mie asta la vreme!? zise ea înăbuşită de plâns, şi-l cuprinse cu amândouă
braţele.
Afară se auzi ţipătul unui huhurez, apoi iar se făcu linişte. Ghiţă începu şi el să plângă, o strânse la sân şi îi sărută
fruntea.
— Pentru că Dumnezeu nu mi-a dat gândul bun la vreme potrivită, zise el, şi deodată se întoarse spre uşă.
Afară se auzeau paşi, şi peste puţin cineva încercă să deschidă uşa.
— Pintea cu jandarmii! şopti bărbatul scoţându-şi cuţitul din tureac. Ano! fă-ţi cruce! fă-ţi cruce, că nu mai avem
vreme.
— Săriţi, că mă omoară! săriţi, măi oameni! strigă nevasta luptându-se cu el, săriţi, săriţi!
Când uşa căzu sfărâmată din ţâţâni şi Răuţ se ivi cu Lică în ea, Ana era întinsă la pământ şi cu pieptul plin de sânge
cald, iară Ghiţă o ţinea sub genunchi şi apăsa cuţitul tot mai adânc spre inima ei.

— Dă foc! zise Lică, şi Răuţ îşi descărcă pistolul în ceafa lui Ghiţă, care căzu înapoi fără să mai poată afla cine l-a
împuşcat.

Nemaisimţind greutatea genunchilor lui, Ana se opinti să se ridice.
— Tu eşti, Lică, tu? gemu ea cu ochii ţintiţi la el. Vino şi mă ridică.
Când Lică se plecă asupra ei, ea ţipă dezmierdată, îi muşcă mâna şi îşi înfipse ghearele în obrajii lui, apoi căzu
moartă lângă soţul ei.
Lică se ridică iute şi începu să-şi şteargă sângele de pe obrajii zgâriaţi, să-l şteargă fără de astâmpăr, ca şi când mâna
ei ar fi otrăvită, apoi îşi luă şerparul de la piciorul patului şi îl încinse.
— Voi căutaţi că trebuie să găsiţi bani mulţi în casă, le zise după aceste, şi când socotiţi că eu mă apropii de
Fundureni daţi foc pentru ca să pot privi cârciuma arzând, de la Fundureni, dimpreună cu sătenii. Tu, Răuţ, vii pe
cealaltă cale la Ineu, iar tu, Păune, te întorci la Şicula.
Toate aceste el le zise iute, ca şi când i-ar fi fost groază să mai stea sub acest acoperământ şi ştergându-şi mereu cu
mâneca la faţă, iar după ce îşi dete astfel poruncile, se depărtă spre şirul de răchite, unde-şi lăsase calul.
Murgul făcuse prin ploaie calea până la Fundureni şi iar o dată înapoi; era obosit şi se culcase.

Asta era un semn rău pentru Lică, fiindcă el încă în noaptea asta trebuia să mai facă tot pe acest cal obosit drumul
până la Ineu, cu înconjur şi pe drumuri rele, pe la Fundureni.

Iară zgârietura din faţă îl ustura şi-l făcea mereu să se întrebe: "Ce vor zice oamenii dacă mă vor vedea zgâriat la faţă
şi muşcat la mână?"
Murgul nu voia să se ridice, apoi nu voia să plece, ci stătea zgribulit în loc, apoi nu voia să o ia la treapăt, iar deodată
el îşi adună toate puterile, o rupse la fugă încordată şi o ţinu aşa cale de câteva împuşcături, apoi căzu frânt la
pământ, încât îşi aruncă stăpânul cât colo între cioate.
"Acu m-a ajuns mânia lui Dumnezeu! grăi Lică după ce se ridică anevoie de la pământ. Ce să fac eu acum!? Calul
meu!? Mâine îmi găsesc oamenii calul aici, şi eu cu faţa zgâriată, şi cârciuma arde."
Încă pe când plecase de la Moara cu noroc, îl apucaseră fierbinţelile; acum începu să-l treacă sudorile şi tremura
încât abia mai stătea pe picioare.
El se gândi să-şi ia calul şi să-l târască până la râuleţul umflat, că doară o să-l ducă valurile departe la vale: dar nu
avea destulă putere. Luă dar şaua de pe el, îi luă frâul din cap şi plecă spre râuleţ, ca să o ia pe jos până la Ineu.
Râuleţul era însă umflat. "Nu-mi pasă!" îşi zise el hotărât şi, aruncând şaua şi frâul în valuri, intră în apă. Dar abia
făcu un pas, doi înainte, şi valurile repezi îl apucară şi îl făcură să se retragă înspăimântat spre mal. El căută un alt
loc de trecătoare mai la deal, apoi un al treilea, apoi un al patrulea, şi aşa umbla mereu pe mal, privind neîncetat
împrejurul său spre focul de la Moara cu noroc şi ştergându-şi din când în când sângele de pe obraji.