Page 48 - Moara cu noroc

Moara cu noroc 47

Ghiţă; dar ea îl văzu departe pe vale în sus călărind spre Fundureni, rămase câtva timp răcită în tot trupul, apoi se
întoarse.
— Aşa-i, zise ea zâmbind, s-a dus. Cu atât mai bine! Lică se ridică şi făcu ca şi când ar fi voind să plece şi el.
— Ce vrei? întrebă ea.
— Nu spuneam că trebuie să plec?
— Să nu umblăm cu vorbe deşerte, îi zise ea. Acu rămâi. Tu eşti om, Lică, iară Ghiţă nu e decât o muiere îmbrăcată
în haine bărbăteşti, ba chiar mai rău decât aşa.
Grăind aceste, ea-şi astâmpără obrajii cu palmele, îşi ridică cu vârful degetelor părul de pe frunte, apoi grăi, privind
ca ieşită din fire împrejur:
— Rău ai făcut că i-ai trimis pe ceilalţi de aici. Aş vrea să văd oameni împrejurul meu, oameni mulţi, să-mi petrec,
încât să ţi se ridice perii în vârful capului, până ce nu cad istovită la pământ. Dar acum e bine aşa: tu trebuie să-mi
făgăduieşti însă un lucru.
Lică privea cu mulţumire la obrajii ei aprinşi, la ochii ei plini de văpaie sălbatică, la buzele ei desfăcute ca şi caisa
răscoaptă şi la trupul ei înalt, mlădios şi fraged. Se simţea stăpânit de dânsa şi parcă voia dinadins să se lase în
stăpânirea ei.
— Oricare ar fi acela, ţi-l fac, zise el, întinzând mâna, ca s-o apuce.

XV
Era în amurgul serii. Peste zi fusese cald ca în zilele de vară, şi acum, pe la asfinţitul soarelui, se simţea un fel de
greutate în aer; deodată se făcu rece şi începu să bată vântul şi să aducă nişte nouri de la răsărit, să-i întindă la
dreapta şi la stânga şi să-i mâne mereu înainte spre apus.
De departe, ca din fundul pământului, se auzea din când în când câte un tunet molcom şi iar se pierdea-n tăcerea
amurgului.
Lică şedea la masă, cu paharul înaintea sa, de vorbă cu Ana, dar neastâmpărat şi trăgând mereu cu urechea la câinii
ce lătrau în depărtare ca şi când s-ar apropia cineva, om necunoscut, cu care câinii nu sunt deprinşi.

Şerparul plin de galbeni, pe care îl deschisese câtva timp după plecarea lui Ghiţă, era aruncat jos la picioarele
patului.

— Aşa crezi tu acum, grăi Ana, care şedea în cealaltă parte a mesei, faţă în faţă cu el.
— Asemenea lucruri nu se cred, răspunse el cam necăjit; ele se simt. Ziceam că dac-aş voi să plec, mi-ar fi greu să
mă despart de tine. Mai multă dovadă nu-ţi trebuie decât că ţi-o spun, fiindcă oameni de felul meu, mai ales la anii
mei, nu prea spun asemenea lucruri. Dar, adause el, lumea mă socoteşte om rău la fire pentru că ştiu să mă stăpânesc
în toate împrejurările; nici acu n-o să-mi pierd eu sărita.
Grăind aceste, el privi cu ciudă la dânsa, apoi se ridică. Ana se ridică şi ea.
— Ce-i? întrebă ea speriată. Ce ai de gând?
— Eu mă duc, răspunse el, şi scoase traista cu scule din dosul lăzii.
— Nu poţi să te duci şi să mă laşi pe mine singură şi aşa cum sunt.
— Trebuie să mă duc şi nu vreau să rămân, zise el punându-şi pălăria în cap.

Ana îşi opri răsuflarea; îi era ca şi când nu el ar pleca, ci ea însăşi ar fi dată cu ruşine afară din casă, în mijlocul
drumului, unde toţi trecătorii îşi întorc faţa de la dânsa.

Când îl văzu dar că pleacă, ea îşi înfipse amândouă mâinile în braţul lui şi-i zise cu liniştea încordării:
— Dacă te duci şi te duci, ia-mă şi pe mine: nu vreau să-l mai văd; nu pot să mai dau faţă cu el!
— Ei! ce să fac eu cu tine!? îi răspunse el, şi-o dete, aşa cam cu silă, cu cotul la o parte.

Ana se retrase şi rămase cu ochii la pământ şi neclintită în mijlocul casei, apoi, într-un târziu, îşi ridică ochii la el, ca
şi când ar voi să-i zică: ce mai stai? ziceai că te duci!?