Page 28 - Moara cu noroc

Moara cu noroc 27

— Bine! Ţi-ai ieşit din fire!? zise Ghiţă privind buiguit la el.
— Nu, răspunse căprarul, dar minune că nu-mi ies! Pentru că aici e ceva la mijloc, urmă el aprins. Să nu pierdem
vremea; Uţa rămâne aici, iară noi plecăm toţi trei ca să căutăm urma din pădure. La locul mai şes, căci hoţul cuminte
nu umblă pe coaste, unde lunecă calul şi lasă urme, pe la bălţi, unde rămâne urmă, pe lângă buturugi, unde se adună
putregaiul şi pământul se prăfuieşte sub copita calului...

— Haideţi! Ghiţă stete câtva timp nehotărât.
— Eu nu mă duc, zise el apoi. Am plecat dimineaţă, aşa zicând, fără de veste de acasă, şi cine ştie ce s-a întâmplat de
atunci pe la cârciumă. Mă duc să văd cine au fost aici cu trăsura asta.

— Fără de mine nu poţi să te duci! îi zise Pintea aspru.
— Vorbă şi asta! grăi cârciumarul cam nepăsător. Aş vrea eu să văd cine mă opreşte să mă duc la nevastă şi la copii!
ca om lăsat pe chezăşie, adăugă el peste puţin.

— Eu te opresc! Am poruncă să-ţi caut casa şi nu te las să intri în ea decât deodată cu mine. Trebuie să înţelegi de ce.
Ghiţă se întoarse în călcâi, sări în trăsură şi apucă în o mână frânele, iar în cealaltă biciul.
— Dă-te în lături! zise apoi aşezat, când văzu că Pintea sare să apuce căpăstrul unuia din cai.
Pintea nu se mişcă.
— Pinteo! grăi Ghiţă zâmbind. Nu mă băga în păcate. Ce vrei tu!? Văd un copil omorât în drum, abia câteva
împuşcături de la casa mea, şi tu crezi că am eu inimă în mine să-mi las copiii mei încă un ceas măcar singuri în
pustietatea asta! Dacă vrei, vino şi tu acum, iară dacă nu vrei, lasă-mă, că n-am vreme să mai aştept... Dă-te în lături!
strigă apoi hotărât, când văzu că Pintea se încăpăţânează, dă-te în lături, strigă iar ridicând biciul, că dacă nu, le dau
frâu cailor şi trec cu căruţa peste tine. O loază ca tine nu mă opreşte pe mine în cale!
— Cum ai zis? Loază!? grăi Pintea, lăsând cam ameţit căpăstrul din mână. Acu du-te, dacă vrei!
Ghiţă dete cu biciul între cai şi plecă, părăsind pe Laie în mijlocul drumului.
Era în amurgul serii când Ana văzu căruţa lui Ghiţă în culmea dea- lului despre Ineu, venind la vale şi venind, încât
era să crezi că are să se sfărâme în bucăţi.

Ana-şi opri răsuflarea şi inima începu să i se bată în piept. Deo- dată ea tresări şi tot sângele îi năvăli în obraji.
Ghiţă era singur cu o femeie, fără îndoială slujnica pe care şi-o poftise Lică.
Nevasta îşi uită deodată toate nedumeririle, tot neastâmpărul cu care-şi aşteptase bărbatul şi nu mai simţi în ea decât
o singură pornire pătimaşă, să meargă la femeia aceea şi să-i tragă cu ghearele pielea de pe obraji. Era ameţită,
tremura în tot trupul şi nu se putea mişca din loc, când Ghiţă se dete jos din căruţă şi se apropie de dânsa.
— Ce-i? zise el privind în faţa ei albă ca varul.
— Ce să fie! Nimic! răspunse ea stăpânindu-şi mânia. El o luă de mână şi-o duse în casă.
— Ce s-a întâmplat? îi zise apoi. Cine a trecut astăzi pe aici?
— Oameni, fel de fel... zise ea înecată.
— Ano! grăi bărbatul înduioşat. Nu vorbi aşa cu mine, acum, toc- mai acum nu vorbi aşa. Ai dreptate să fii mâhnită:
m-am dus fără de veste, aşa zicând, şi nu ţi-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. Află acum că
astă-noapte l-au călcat pe arândaşul, l-au bătut de moarte şi-au luat de la el bani, aur şi argintărie, tot ce-au găsit şi
putut duce. Află că m-au luat şi pe mine la bănuială, şi că nu m-am întors acasă decât pe chezăşie. Acum,
întorcându-mă de la Ineu, am găsit în drum o trăsură boierească şi lângă ea un copil ucis şi aruncat la marginea
drumului. Cine-a mai fost în trăsura aceea? spune-mi, ca să-l vestesc pe Pintea.
Ana stătea ca un stâlp de piatră înaintea lui şi asculta cu încordată luare-aminte, însă cuvintele lui parcă îi sunau a sec
în urechi şi nu puteau să străbată până la inima ei, tulburată de alte gânduri.
— O femeie a fost, zise ea, o domnişoară, o văduvă tânără! Mai ştiu eu cine!? Vor fi dus-o cu dânşii, căci era tânără
şi frumoasă, urmă ea cu patimă, plină la faţă şi la trup, iară voi, bărbaţii, nu vă gândiţi decât la d-alde astea.