Page 19 - Moara cu noroc

Moara cu noroc 18

— Te înţeleg, zise Pintea mai dumerit. Să fie precum zici tu. Ştii tu de pielea cui e vorba? Astă-noapte l-au călcat doi
inşi pe jidovul, l-au bătut, de anevoie se mai pune în picioare, şi-au luat, după cum spune el, peste — Dumnezeu ştie
câţi bani de la dânsul.
Ghiţă parcă nu înţelegea bine.
— Pe care jidov, întrebă el, pe arândaşul?
— Da! pe arândaşul. Treaba asta nu putea s-o facă altul decât Lică. El are obiceiul de a se pune cu puţini la cale,
pentru ca să se ştie mai adăpostit de prostia altora.
Ghiţă nu se mai îndoia că acei doi au fost Săilă şi Buză-Ruptă, care plecaseră ieri seară spre Ineu; însă el nu putea
vorbi.
— Lică nu putea să fie, zise el hotărât. Pe el îl cunoaşte arândaşul.
— Apoi da! răspunse Pintea, tocmai. Erau cu feţele acoperite, şi arândaşul zice că i se părea ca şi când ar fi fost Lică.
— Ei bine, nu se poate! grăi Ghiţă îndărătnicit. Lică a dormit astă- noapte aici, în casa mea, şi n-a plecat decât abia
acum.
Pintea stete câtva timp pe gânduri.
— Când a venit? întrebă el.
— Ieri pe la amiazăzi.
— Cu cine a stat?
— Va să afli de la slugi. Se poate că el a pus treaba la cale; eu am cuvinte să o cred asta.
— Ferească Dumnezeu! grăi Pintea ridicându-se. Un lucru să ştii şi să-l ţii totdeauna minte: Lică nu se bizuie
niciodată pe alţii. Pune caii şi-ţi ia slugile, ca să vii cu mine. Ceilalţi doi rămân aici.

VIII

Ana rămase cu inima încleştată când Ghiţă îi spuse că trebuie să plece cu Pintea şi cu slugile la Ineu. Deşi vedea însă
din faţa lui că e ceva neobicinuit la mijloc, ea se mai linişti când se gândi că Pintea e omul lui Ghiţă, ba parcă numai
acum înţelegea pentru ce Ghiţă şi-a dat silinţa să se pună bine cu Pintea, şi-i părea bine că pleacă tocmai cu dânsul.
Dar inima, cu toate aceste, îi bătea mai tare decât de obicei şi temerile ce se deşteptaseră peste noapte în sufletul ei
nu mai slăbeau.
— Maică! îi zise ea într-un târziu bătrânei. Cum ţi se par lucrurile aici la noi la cârciumă?
— Cum mi se par? răspunse bătrâna. Le vezi şi tu ca mine. Merg bine.
— Da, merg bine aici în cârciumă, urmă nevasta; dar la noi în casă? Nu-l vezi tu pe Ghiţă că e mereu pe gânduri, că
nu se mai dă în vorbă cu noi? nu vezi tu că de câtva timp parcă nu mai suntem nevastă şi bărbat?

— Aşa sunt vremile, grăi bătrâna. Ghiţă e om harnic şi sârguitor şi aşa se gândeşte mereu ca să adune ceva pentru
casa lui. Are şi el, ca tot omul, o slăbiciune: îi râde inima când îşi vede sporul. E bună slăbiciunea asta şi nu trebuie
să te mâhneşti pentru ea: rabdă, că de folosul tău rabzi, şi nici nu ai prea mult de răbdat.

— Bine, maică, zise Ana, dar dacă el ar începe să caute câştig nelegiuit? E vorba şi de noi; ar trebui să ne spună şi
nouă ce face.

Bătrâna stete câtva timp pe gânduri, apoi grăi întristată:
— Nu ştiu, fata mea, şi nici nu caut să-mi dau seama. E multă nenorocire în lume şi oamenii şi-o împart între dânşii:
dacă ţi-a căzut o parte mare, şi bătaie de cap, şi sfat, şi bogăţie, şi mărirea lumească, toate sunt în zadar.

Ana stătea dusă în gânduri, când auziră zuruitul unei trăsuri boiereşti cu trei cai şi cu fecior pe capră.
Ghiţă nefiind acasă, Ana şi bătrâna ieşiră să primească pe cei veniţi. Afară ploua ca din ciur. După ce feciorul sări de
pe capră şi deschise uşa cu geamuri a trăsurii, se ivi o doamnă ca de douăzeci şi opt de ani, înaltă, cu obrajii plini, cu
ochii mari albaştri şi cu părul auriu, îmbrăcată de sus până jos în negru şi de mână cu un copil ca de cinci ani, slab şi
bolnăvicios.