Page 14 - Moara cu noroc

Moara cu noroc 13

Lică nu stătea niciodată sub cerdac, nici în cârciumă, ci în odaia de alături, în care erau o masă măricică, câteva
scaune de paie şi două paturi pentru drumeţii mai aleşi, care se întâmpla să mâie peste noapte la Moara cu noroc.
Altfel în această odaie îşi petrecea cârciumarul ziua, cu nevasta şi cu copiii, fiindcă odaia în care se culca el era în
altă parte, cu intrarea prin bucătărie şi cu ferestrele la deal, câtă vreme aici ferestrele erau spre drum, încât, şezând la
masă, putea să vadă cu o privire şi cârciuma, şi drumul, şi locul de dinaintea cârciumii.

Astă dată însă Lică nu intră drept în odaia aceasta, ci se opri sub cerdac şi prinse vorbă cu oamenii, întrebând pe
fiecare dintre dânşii de unde vine, unde merge şi în ce treabă umblă. Într-un târziu, el îl trase apoi pe Ghiţă la o parte
şi-i zise încet:

— Când vine jidovul pentru câştigul de la St. Dimitrie?
— Arândaşul? răspunse Ghiţă tot mai încet, gândeam să mă duc eu la el.
— Da, arândaşul. Nu te duce, grăi Lică. Lasă-l, că vine el. Am o vorbă cu dânsul.
— Bine! Să te vestesc când are să vie?
— Nu-i nevoie. Aflu eu; grija mea de dânsul! Deşi ei vorbiseră încet şi mai ales Lică părea a voi să păstreze taină
despre cele ce se vorbea, el rosti cuvintele "jidovul", "arândaşul" şi "grija mea de dânsul" destul de tare, pentru ca
oamenii de sub cerdac să le poată auzi, apoi privi cam speriat împrejurul său şi adause:
— Dar să intrăm în casă. Intrând, Lică îşi aruncă biciul pe masă, un semn că voia să pe- treacă în dragă voie. Fusese
certat cu Buză-Ruptă şi cu Săilă Boarul, Răuţ îi împăcase şi acum voia să se cinstească cu dânşii. Despre arândaş
Lică nu mai vorbi nici un cuvânt.
Peste puţin sosiră trei ţigani la cârciumă, unul cu vioara, altul cu clarinetul şi al treilea cu ţimbala: Lică îi puse pe
laiţa din cârciumă şi le porunci să cânte.
Şi fiindcă ţiganii cântau, oamenii se îngrămădiseră la uşa cârciumii, şi asculta şi Ana cu bătrâna şi cu copiii, căci
numai rar se nimereau trei ţigani deodată pe la Moara cu noroc.
Lui Lică îi veni de la o vreme poftă să joace şi, apucând pe Buză-Ruptă, ieşi din cârciumă şi începu să frământe
pământul, încât părul răsucit în plete lungi îi zbura în vânt.
Dar jocul fără de muiere nu are nici un rost. De când umbla pe la Moara cu noroc, el nu grăise nici zece vorbe cu
Ana; acum însă el se duse la ea, o apucă de mâini şi-i zise:
— Haid' să te joc o dată, să zici că ai fost jucată! Ana se dete în lături. El o cuprinse cu amândouă braţele.
— Dar dacă n-am poftă de joc!? grăi ea cu hotărâre şi se desfăcu încet din braţele lui.
— Vine pofta!
— Şi la mai mult! adause Buză-Ruptă, trăgând cu ochiul.
— Ei! nu vreau! grăi Ana rece şi se dete înapoi. Lică se retrase cam necăjit.
— Săracul de mine! grăi Ghiţă aşa în glumă. Dar năzuroasă mi s-a mai făcut nevasta! Joacă, muiere; parcă are să-ţi
ia ceva din frumuseţe...
Ana îşi călcă pe inimă şi se dete la joc. La început se vedea c-a fost prinsă de silă; dar ce avea să facă? La urma
urmelor, de ce să nu joace? Încetul cu încetul, ea prinse voie bună; se cam tulbura când Lică se apropia de dânsa;
sângele îi năvălea în obraji când el o apuca de brâu ca s-o învârtească; dar aşa era acum şi altfel nu putea să fie şi ea
se dete din ce în ce după păr. În cele din urmă, tot se arătă copila răsfăţată de odinioară, şi Ghiţă fierbea în el când îi
vedea faţa străbătută de plăcerea jocului.
— Să-ţi fie de bine! grăi Lică peste câtva timp obosit. Dau mărturie că te ţii mai bine decât mine.
El o strânse apoi în braţe, o ridică de la pământ, se învârti cu ea o dată, o sărută şi o puse pe laiţă.
Ana îşi stâmpără obrajii cu palmele, privind cam ameţită împrejur, în vreme ce Lică se plimba în sus şi în jos,
ştergându-şi sudorile cu mâneca de la cămaşă, apoi se opri şi grăi:

— Ce cârciuma dracului mai e şi asta!? De ce nu-ţi ţii o slujnică? Oamenii de la uşă zâmbiră pe sub mustaţă, Ana
tresări şi se ridică roşită ca bujorul, iară bătrâna privi la o parte, făcându-se că nu înţelege vorbele lui Lică.