Page 71 - VOLUMUL 7

DINCOLO DE REAL – vol 7-

POEM 335

Oglinzile exterioare din interior oglindesc
Universuri întristate, lăsate să le cunoască doar umbra.
Nu în spaimele nopții, nici în strălucirea zilei,
Ci în lumina difuză unde tăcerea înflorește somnoroasă.
„Nu sunt” - murmură ecou pentru cei ce nu vor să audă,
„Așa-zisele fapte ale bărbaților răi” - o șoaptă, un strigăt,
O povară pe inimi ce-n iubire-au fost sănătoase,
Dar acum sunt oase uscate sub veșminte de regret.
Fiecare reflectare, o poveste nespusă, ascunsă,
Inimile – camere secrete pline de ecouri și frânturi de gând,
Căci „închiderea ochilor maselor” – o cortină de negură,
Lasă adevărul să zacă muțit, în tristețea ce plutește
legănând.
N-avem decât să privim cu ochii minții în abisul lăuntric,
Spre locul unde glasul dreptății își întoarce fața într-un
suspin,
Acolo unde „este adevărata problemă” – haina deziluziei,
Cusută strâns peste zilele gri, peste nopțile pline de pelin.
Vine ziua în care oglinda se sparge în milioane de cioburi,
Sperând că fiecare fragment adus în razele soarelui
strălucind
Va reflecta nu doar tăcerea și orbirea de care s-a săturat,
Ci va arăta calea spre lumină, spre o lume mai bună zidind.

70