Page 65 - VOLUMUL 3

DINCOLO DE REAL – vol 3-

POEM 122

La marginea îmbrățișării amurgului, m-am regăsit pe mine
însumi din nou
Sub mângâierea unui vânt străvechi, șoptind ecouri uitate
Am zburat pe aripile unei dorințe visate, urmărind lumina
fantomatică
Urcând o scară țesută din stele și umbre
Ajungând la zenit, un vârf sărutat de focul efemer
Și apoi, căderea - o spirale în abisul propriului meu gol.
M-am sfărâmat, o constelație de piese pierdute,
Fragmente ale unui suflet plutind în oceanul negru al nopții
Cu cicatrici săpate adânc în ființa mea,
Șuruburi slăbite, o structură desfăcută de iluzie,
Groaza mi-a încleștat inima când am realizat ce lipsea,
Un ciob vital, o cheie pentru a mă potrivi în marea tapiserie
a vieții.
În delirul acelor tinereți, am urmărit chipurile, nu inimile
Am dansat pe ritmul frenetic al dorințelor efemere,
Am căutat să umplu golul mereu căscat în pieptul meu
O cavernă atât de vastă, răsunând cu agonia mea tăcută,
Dar niciun miraj nu aducea alinare vidului din interior.
Dar pe măsură ce anii au trecut și înțelepciunea mi-a
sărutat fruntea
Acum, cu adevărat pot pretinde cunoașterea iubirii,
Nu este un foc sălbatic, arzând luminos și repede,
Ci o flacără blândă și durabilă care strălucește cald,
O fortăreață și un adăpost, temelia, cauza mea,
64