Page 55 - DINCOLO DE REAL

DINCOLO DE REAL – vol. 2-

POEM 67

Sunt toate cioburile mele mărunțite,
Risipite pe pânza nopții,
Colțuri ascuțite, stele căzătoare,
Cine a îndrăznit să mă atingă, a plecat,
Lăsându-mă într-o țesătură de haos și tăcere.
În fluxul conștiinței, mă afund în oceanul viselor,
Unde valurile poartă ecouri de întuneric și lumină,
Colțurile mele strălucesc ca pietre prețioase în adâncuri,
Fiecare crăpătură, un portal către o altă dimensiune,
Fiecare rană, o traiectorie a unei constelații ascunse.
Am crezut mult timp că sunt o enigmă de nedeslușit,
Un labirint de umbre și întrebări,
Dar în adâncurile inimii mele, o lumină a început să
strălucească,
Ca o flacără sacră, învăluită în mister,
Așteptând să fie descoperită sub clar de lună.
Înțelegerea mea a fost că aveam nevoie de un altar,
Un loc de sacrificiu pentru vindecare,
Și acea persoană pentru care aș fi depus o jertfă,
Ar trebui să fie cea care izbândește să îmblânzească haosul,
Pregătită să sângereze alături de mine.
Când am întâlnit acea ființă de lumină,
Ce purta stelele în priviri și vântul în suflet,
A fost gata să își verse sângele în rănile mele,
Să își prelingă esența prin fiecare colț ascuțit,
În timp ce eu mă temeam că deschiderea mea către el
54