Page 3 - unirea 11

11
Identitatea este o valoare fundamentală în viaţă.

Totul începe cu ea şi sfârşeşte cu ea, de aceea, limba,
ca element identitar esenţial, este atât de importantă
în definirea de sine, care definire generează apoi un
mod de a fi. Riscul alienării, al pierderii este acela de a nu
De aceea Anoushka von Heuer spunea că lim- mai şti drumul înapoi, de aceea, ca şi în cazul mântuirii,
ba este casa fiinţei. Limba poate fi concepută ca loc unde, în îndepărtarea noastră de Dumnezeu, ne
de refugiu, ca un cuib unde te poţi adăposti, unde te trebuie un Mântuitor care să ne pună pe drumul în-
simţi protejat, hrănit. toarcerii spre casa Împărăţiei făgăduită nouă de la
Fiind locul pe care îl numim „acasă”, limba ne facerea lumii, tot astfel, în cazul alienării faţă de limba
este mai fidelă nouă decât îi suntem noi ei. Chiar atunci neamului, al rătăcirii prin adâncul pierzării, ne trebuie
când cineva o reneagă, precum Fiul risipitor casa pă- un glas care să ne strige: „Lazăre, vino afară!”. Acel
rintească, şi o părăseşte, ea este acolo cu el şi în el şi glas poate cădea pe fondul esenţial al identităţii noastre
îl ajută ca, în final, să schimbe direcţia şi să revină, şi astfel să producă minunea.
căci aceasta este puterea fenomenului numit „acasă”.
Aşa cum spune un scriitor american: „Acasă
este locul de unde, când creşti, vrei să pleci, şi unde, Abuzul faţă de
când îmbătrâneşti, vrei să revii” ( John Ed Pearce).
Deci, chiar în condiţii de criză, de răzvrătire, limba străbună
de renegare a casei părinteşti, a limbii părinteşti, ea,
casa, limba, nu poate fi izgonită din adâncul fiinţei,
din identitatea ta autentică profundă. Cam aşa cum Pe lângă neglijarea şi uitarea parţială sau tota-
frumos spune un poet român: „Când ne uram, ne mai lă a limbii strămoşeşti, un alt mare păcat împotriva
lega ceva”. limbii este abuzul faţă de ea prin folosirea unor stiluri
bombastice şi a barbarismelor care forţează expri-
Uitarea limbii marea, dezechilibrează armonia şi distruge frumu-
seţea-i caracteristică.
Acest fenomen, din nefericire prezent la o scară
– alienarea pe cât de largă, pe atât de deplorabilă în ziua de azi,

în ţară şi în diasporă, nu este nou.
Iată-l deja pe Eminescu, marele nostru patriot,
Totuşi, atunci când se întâmplă ca cineva să criticând aspru acest lucru: „Limba strămoşească e
uite limba strămoşească, cu toate că aceasta nu-l uită muzică”, zice el; „Ea ne armonizează cu alte timpuri
pe el, consecinţele sunt dramatice. A uita limba stră- mai vrednice şi mai mari decât ticăloşia de azi cu tim-
moşilor înseamnă a adopta o existenţă fabricată, su- puri în care unul s-a făcut poporul şi una limba” (cf.
perficială, care nu va fi niciodată a ta şi în care nu vei Ion Andreiţă, „Omagiu Sfântului Mihai Eminescu”, în
fi niciodată tu însuţi. Bucureştiul literar şi artistic, An VII, Nr. 1/64, ianu-
Îndepărtatrea de limba strămoşească este înde- arie 2017, p.14). Evident, Eminescu face aici un dras-
părtarea de părinţi, îndepărtarea de tine însuţi, adică tic rechizitoriu tendinţelor de barbarizare a limbii ro-
alienare. Pierderea limbii duce la rătăcire, iar rătăcirea, mâne de către o anumită elită din vremea lui, bar-
cu toată prezenţa limbii materne închisă în adâncul barizare ce avea capacitatea de diminuare a identităţii
fiinţei tale, uneori înăbuşită, poate duce la pierdere noastre naţionale.
definitivă. Cam aşa cum ar indica versurile lui Lucian În contextul acestui fenomen negativ este ciudat
Blaga: cum majoritatea normală priveşte impotentă şi inhibată
Până în cele din urmă margini privim la parada triumfalistă a anormalului. O întreagă soci-
Noi sfinţii, noi apele, etate, o întreagă naţiune este vandalizată intelectual,
Noi tâlharii, noi pietrele în timp ce majoritatea priveşte în consternare acţio-
Drumul întoarcerii înapoi nu-l mai ştim nând mult prea puţin pentru a-l opri. Se potriveşte
Elohim, Elohim! aici un vers dintr-un celebru poem al lui Romulus
Vulpescu, În fiecare zi:
(Ioan se sfâşie în pustie)
3