Page 29 - VOLUMUL 7

DINCOLO DE REAL – vol 7-

POEM 314

Pleoapele văduve ale casei se-nchid, treptat,
Peste odăile pustii, unde iubirea și-a țesut cândva catifeaua
dorului.
Soția mea s-a risipit în ecoul zilelor, fata mea - un gând
efemer,
Cărțile, păsări de hârtie, împrumutate vânturilor, hainele
mele,
Oseminte de mătase storcându-se de ultimii stropi de timp.
O caricatură de car, cu roțile libere de drumuri, l-am adus
jertfă golului,
Într-un trecut deja prea stins, prea desprins de viețuirea
prezentă.
Iar realul și visul, iubirea și vidul, dansează departe, fragile
Precum unduirea amară a spumei - curând dispărută,
anonimă pe buza paharului.
Și mi-e mintea-acum mai mult o rugăciune fără altar,
Un sanctuar cu icoane ce se șterg, se decolorează, pier în
vreme.
Simțurile nu mai prind decât umbrele unor sfinți ce-au dat
să plece,
Și mi-i sufletul o liturghie nescrisă, unde credința e tot ce
rămâne când viul se depărtează.
Tot ce am iubit, toate pripasurile sufletului meu oriunde
albite,
Și-au luat zborul spre cenușa zilei de mâine, nu le păstrez,
nu le opresc.
28