Page 27 - VOLUMUL 7

DINCOLO DE REAL – vol 7-

POEM 313

Străbătând acest tărâm al conștientului, unde soarele-i un
străin,
Unii își astupă urechile cu hohote de lumină, fugind de sine,
Dar sunt suflete al căror cântec răzbate sub lună, hulind
ziua clara,
Străjerii nopții, ce în vastul întuneric își găsesc crisalida-n
care se prefac.
Privesc cum se izbește speranța de porțile lor de gânduri
negre,
Și niciun ecou nu mai răsună, doar vuietul surd al vidului.
Își găsesc alinare în peisaje sterpe, amprente în praf,
Unde singura melodie este murmurul șovăit: "Și eu sunt
aici, în absența ta."
În visul lor palid, paradisul nu-i decât o grădină părăginită
de zăpezi,
Oasele de piatră, ruinele comuniunii cu veșnicul lor „nu”
sugrumător.
Limba lor e un dialect al durerii subtile, o libație turnată
peste o lume căzută în paragină,
Un deșert al spiritului, unde cerul își scutură cenușa
aștrilor consturnați.
Când glasurile luminoase insistă, ei se retrag în echinocțiul
lor interior,
O cavernă unde ecourile nu poartă cuvinte, doar accentele
întunericului.
Fiecare inspir este o incantație, expirul - un vid plin,
26