Page 35 - VOLUMUL 7

DINCOLO DE REAL – vol 7-

POEM 317

Eram un copil al singurătății, o fantomă între jocuri și
ecouri,
Și inima mea bătea în ritm cu ascunsele semne ale
nesfârșitului.
Rămân și acum o veche cetate înstrăinată, pe o colină
uitată,
Deținător de adevăruri ce sfidează golul în care mulțimile
nu ochesc.
Îmi țes mantia din mătasea tăcerii, încărcată cu murmure
ce nu pot fi rostite,
Sunt străjer al zorilor înălțați, cunoscător al cântecului
stelelor cele nepătrunse.
Sufletul meu, un sălaș de oase lunare, ecouiază un dans
pustiu,
Măsor spațiul între gând și sunet într-un răstimp ce-și
pierde rezonanța.
Port în mine vâltoarea părăsită ce desparte lumile,
Limbajul meu e un fir de argint pierdut în amăgeala
țesăturii zării.
Ceilalți se-adăpostesc sub cuvinte și gesturi, într-o veșnică
vânzoleală,
În vreme ce eu mă arăt în șoapta nopților înstelate, un
coridor tăcut spre requiem.
Singurătatea mă învăluie precum o adiere ce trece
neobservată,

34