Page 37 - VOLUMUL 7
P. 37
DINCOLO DE REAL – vol 7-
POEM 318
Nu era adevărul cel pe care îl doreau, ci o iluzie cu care
puteau să trăiască,
O pânză țesută din raze de lună și umbre delicate pe fața
apei.
Căutau o poveste în care să adoarmă, lângă focul care arde
fără să încălzească,
Ei, navigatorii nopții care țin în mâini busola spartă a
visării.
Strânseseră în palme cristale de nisip - ceasornice pentru
timpul care nu trece,
Clepsidra lor era plină cu clipe ce miroseau a veșnică
amânare.
Sub călăuzirea unei stele ce nu strălucește, dar îi poartă
prin întuneric,
Visau la zări fără tărâm, la aruncarea ancorei într-un port
ce nu-i așteaptă.
În lumi alcătuite doar din ecouri ale împlinirii, își croiau
drum printre făgăduințe,
Alergând după o mirare ce îmbrățișează sufletul dar nu-l
cuprinde.
Era o visare molatecă, o vrajă turnată în cupa dorului
nerostit,
O melancolie dulce, ca mierea întunecată, ce-i ținea la
suprafață pe mareea vieții.
Așa se înălțau castele de fum, în serile prea lungi de vară,
Când cerul pare a vorbi în limbajul uitat al veșniciei.
36
