Page 97 - VOLUMUL 7

DINCOLO DE REAL – vol 7-

POEM 346

În umbra sistemului, tăcut mă retrag,
Privind cum cerul ițește albii nori, făr' de-ncetinire.
La vastul joc al lumii nu mă plec, ci zâmbesc vag,
Coboară-ți în scenă măștile, eu mă prefac în uitare.
Nici gând de frondă, nici pas de împotrivire,
Subtil, ca pasul lunii peste mări, mă dezleg de lanțurile lor.
La tropotul lor surd, eu dansez în distanță și amintire,
În lumea mea unde ești tu, rege și cerșetor.
Râd de zidurile lor, ce pretind să-mi fie cușcă,
Un hohot de scornire îmi trece buzele ușor.
Ce nevoie am de stima celor ce nu cunosc omenie sau milă,
Când în mine arde o flacără, un soare în interior?
Iar prin câmpuri îmi iau drumul, purtat de dor,
Pe potecile stropite cu roua ce-o știu doar cimpoaiele de
plâns.
Sunt norul trecător, sunt ciobanul ce-și duce oile în zori,
Și doctorul ce-și caută alifii în stele, în lune și în dans.
Armonia câmpului mă-nvață să ascult,
Sângelui ce-n vene îmi cântă un refren vechi și nou.
Frumusețea se ascunde-n fiecare frunză, în fiecare fruct,
În fiecare luna ce-mi surâde, în fiecare rouă.
N-o să să mai tem de marginea prăpastiei de a fi,
Căci pe muchie de risc se zbate cea mai pură dulceață, clar.
Trăiesc ca fulgerul ce vrea să-și rupă lanțul și să zboare
liber, știi,
Și lumea o îmbrățișez cu sălbăticie și cu har.
96