Page 101 - VOLUMUL 7

DINCOLO DE REAL – vol 7-

POEM 348

Prin galeriile visării, unde seara își împresoară mărgelele
de sumbru,
Ecoul unui crepuscul se-năbușă discret pe câmpia spre
trecere veșnică;
Plutește, plutește peste catifeaua negrului care-și caută
scăparea.
Diafanii înțelepți, împodobiți cu argintul tăcerii,
Pentru că vorbele lor nu au zguduit tărâmul profund cu
săgeți de luceferi, ei
Nu își întind umbra de bunăvoie spre albul astrului ce își
pierde strălucirea.
Curajoși ai timpului ce apune, într-un epilog împovărat de
dorul dimineții pierdute,
Meritele clătinate puteau să zburde în ogradă verde-a
speranței,
Strigă, strigă în amurgul fascinației ce-adormește lent.
Viziunile ce-au strâns și-au cântat rotirea sferei diurne,
De-au înțeles, odată cu întoarcerea clepsidrei, că
asiduitatea lor alunecă într-o umbră dulce,
Nu se predau molcom sub mângâierea serii ce picură.
Entități solene, la rubiconul plecării, ce arată printr-un
semn ce dezvelește misterul,
Privirile efemere ar putea dansa ca bolizii și să poarte
surâsul vieții,
Feeria, feeria contra estompării luminii ce timid se retrage.

100