Page 103 - VOLUMUL 7

DINCOLO DE REAL – vol 7-

POEM 349

În grădina veșniciei, unde spiritul înflorește ca o viță de
taină,
Noi sunăm, fără știre, pe trepte de timp ascunse sub ramuri
de măslin.
Când seva gândului sfârșit se împuținează, viețile noastre,
struguri de vis,
Se zvântă pe un pământ uitat, cu soarele ca un monah
pribegind prin abis.
Sufletul, străvezie liană ce se agață de ziduri ce respiră
lucruri nemuritoare,
Și care, desprins, se ofilește sub povara unei tăceri nesfârșit
clipitoare.
Asta-i mai mult decât vers, e osatura neșlefuită a ființei
noastre celeste,
Vița desfăcută, izvorul înghețat, moartea magică – o lume
care pâlpâie și se zărește.
Seva vieții, amestecătura prețioasă a cerului și pământului,
nu mai curge,
Noi, ramurile oricând unite, acum zăcem separate,
neputincioase în rug.
O tulpina, un fir de speranță, o tragedie împletită în fir de
nisip –
În îmbrățișarea destinului, perimăm împreună, pierduți în
propriul mit.
Și astfel, spasmele inimii se răsfrâng ca undele pe un lac în
noapte,
102