Page 105 - ddr-v1-ro

DINCOLO DE REAL – vol. 1-

POEM 46

În bezna adâncă, unde sufletul își trage cortina de noapte,
Scriu cu răutatea oarbă a copiilor ce aruncă pietre,
Lovind o femeie nebună ca pe o cioară în zbor haotic,
Nu—nu scriu: deschid un pasaj în amurg,
Pentru ca morții să trimită mesaje criptice,
O ecuație de umbre și lumină.
Ce este scrisul, dacă nu o învălmășeală a simțurilor,
Să conduci prin lumina oglinzilor în întunericul dens,
Să imaginezi locuri cunoscute doar de mine,
Ca un cântec de distanțe, o melodie a depărtărilor neatinse,
Auzind notele vii ale păsărilor pictate pe brazi de Crăciun.
În amurgul sufletului, fiecare cuvânt e o breșă,
Prin care trec spiritele tăcute, umbrind trasee de stele,
Ca niște mesageri veniți pe aripi de vechime,
Într-o lume a conștiinței, unde liniștea tinde să fie universul,
Prins între gânduri, visuri și amintiri vechi.
La marginea nopții, cuvintele stau ca niște santinele,
Ghidând pași de hârtie prin vârtejuri de ținte,
Desfăcând rădăcini ale unor dorințe neîmplinite,
În ritmuri de păsări pictate, țipând sub lumi albastre.
Scrisul, această artă străveche, un dialog cu necunoscutul,
Oglinzile în care vedem chipuri pe care nu le-am cunoscut,
Ne pierdem în labirinturi de narațiuni, ca niște copii rătăciți,
Lovind umbrele cu pietre de poezie, conturând ceruri noi.
Cine sunt eu, doar o umbră sculptată de timpuri vechi,
Un grăitor al acelor necuvinte nerostite,
Povestitorul ce aprinde lumini în galerii de tăcere,
Lăsând morții să își cânte dorul printre pagini vorbitoare.
Se deschid breșele în amurg, umbrele se adună,
Ca un cor misterios de păsări de hârtie, prins în brazi de
Crăciun,
Unde durerea și bucuria se întâlnesc în notele vii,
Ale unui cântec scris în adâncurile sufletului meu.
Așa scriu, nu doar cu cuvinte, ci cu ecouri strivite,
Desenând scenarii de vise în noaptea neagră,

104