Page 107 - ddr-v1-ro

DINCOLO DE REAL – vol. 1-

POEM 47

În tainica noapte, unde tăcerea e împresurată de veșnicii
neștiute,
Sub bolți cerești înstelate și visuri înlănțuite de argintul lunii,
Prin cuvintele poetului, muritorii mărginiți dobândesc simțiri
divine,
Într-un ritual ancestral, misterul potirului și al hostiei
necuprinse.
Oare nu poți simți greutatea eternității, scursă prin vorbele
sale,
Ca o picătură de sânge al infinitului, curgând în inima efemeră?
Oare nu poți vedea sculptura nemuritoare, în timp ce viața
trece,
Rodind zâmbete și lacrimi, ca pe un ciorchine de stele efemere?
Poetul, mesagerul zeilor tăcuți, aduce șoaptele lor între noi,
Cu fiecare vers netezind cărările spre necunoscut,
Făcând nemurirea tangibilă, cuvintele lui fiind piatra de
temelie,
Într-o lume unde totul este trecător, un spectacol de amurg.
Stăpânul umbrelor și al luminilor ascunse, în inima lui stă
veșnicia,
Căci zeii au tăcut, iar el vorbește în numele și în duhul lor,
Modelând gânduri neexprimate în imagini clare și sculpturi
nesfârșite,
Pentru ca noi, muritori orbi, să putem simți gloria divinității.
Prin el, sângele de infinit se varsă în cuvinte, corpul divin
prinde formă,
Fiecare silabă pictând nemărginirea pe pânza muritoare,
O oglindă de vise, unde putem vedea chipurile zeilor tăcuți,
Și putem simți greutatea dorinței lor, în răsărituri și apusuri.
În fluxul conștiinței sale, mișcându-se ca un râu de gânduri
neîntrerupt,
Muritorii leneși își găsesc experiențe simbolice ale divinului,
În misterul sacrului și profanului, prin vorbele sale curgând
eternitatea,
Într-un dans al vieții, unde fiecare cuvânt e un pas spre infinit.

106