Page 111 - ddr-v1-ro

DINCOLO DE REAL – vol. 1-

POEM 49

În labirintul inimii mele, șoptesc un „adio” necunoscut
Nu unui spectru, căci nu este așa,
Fiindcă el, imită, dar niciodată nu-și întinde palma pentru a
răspunde,
În răspuns, mâna mea goală rămâne suspendată în tăcere.
Și în asta, apare un nou contur clar:
Triumful nu al vocii, ci al gurii,
Deschizându-se ca un pește, fără sunet, pentru un „la”
spumegând tăcut,
Un acvariu recunoscut pentru confortul său,
Unde lacrimile nu curg și cântecele nu răsună,
Unde o mână suspendată în aer devine, de fapt, o înotătoare.
Așadar, ție, cea care a depășit vederea
Sirenele unite, trecând din apele noastre către lumina orbită a
zilei,
Îți scriu despre sângele care se răcește lent,
Despre densitatea durerii ce acoperă fiecare colț al cerebelului
meu,
Despre memoriile gravate în pupile, imposibil de smuls,
Despre durerea care, cu gura astupată, urlă tăcut la organele
interioare.
În fluxul de conștiință, mă desprind de realitatea cotidiană,
Înot printre metafore și rânduri lungi, ca pești prin reef-uri de
gânduri,
Acolo unde finuțele mele atingeri devin balet în apă, dansul
melancoliei singulare,
Într-un acvariu de amintiri, unde doar liniștea e reală și
durerea nemărginită.
Sirena ta interioară cântă un imn de dor permanent,
Fără voci, doar cu gura căscată, bule de sunete neauzite,
În acest sanctuar acvatic unde lacrimile nu curg,
Pe care le port și transform în respirații de apă,
Palmele tale devin înotătoare, și de fiecare dată când te
desprinzi,

110