Page 85 - ddr-v1-ro

DINCOLO DE REAL – vol. 1-

POEM 37

Sub lumina tremurătoare a amurgului, unde umbrele își întind
degetele lungi peste peisajul gândurilor mele,
Poemele curg ca râuri neîmblânzite, alunecând prin canioanele
conștiinței mele.
Poezia, nu civilizator, ci contrariul, un strigăt primordial ce
scormonește instinctele adânc îngropate,
Nu moralizează, nu corectează caracterul, nu învață maniere,
E ca un vultur ce taie cerul sau un răsărit înalt, o operă de artă
a naturii.
În acest flux de gânduri, mă trezesc în mijlocul unei sălbăticii
interioare,
Fiecare vers, o fereastră deschisă către sufletul necivilizat,
căutând libertatea în cuvinte,
Nu datorăm poeziei nimic, doar frumusețea percepției noastre
crude, primitive.
Vezi, poezia nu cere datorie, în schimb, oferă senzații brute,
Zvonuri ale vântului prin frunze, murmur de ape liniștite,
chiotul unui lup în noapte,
Fiecare poemă e o oglindă a naturii, reflectând haosul ordonat
în ființa noastră.
Ascultă-l, dacă îți place, lasă-l deoparte, dacă te împotrivești,
Și astfel, cu fiecare vers explorat, mă scufund în abisul
originilor mele,
Un loc unde cuvintele nu au hotare, ci doar ecouri continue ale
unui sine pierdut și regăsit.
Vrajă melancolică, întinsă peste peisajul minții,
Apele tăcute ascund furtuni, iar liniștea șoptește despre povești
vechi,
Aici se înalță poezia, nu ca un predicator, ci ca un glas etern al
eternității.

84