Page 87 - ddr-v1-ro

DINCOLO DE REAL – vol. 1-

POEM 38

te-am iubit
cu o iubire tacită, așa cum un om iubește o femeie pe care nu o
atinge niciodată, păstrând doar amintiri de hârtie.
ți-am scris înapoi, dar tăcerea ta devenea un volum inversat de
vise pierdute.
dacă te-aș fi întâlnit, poate că am fi fost nedrepți unul cu altul
sau noi cu noi înșine.
era mai bine așa.
acum, reflect la acea tristețe care ne-a legat ca o ceață densă ce
învăluie amintirile,
într-un univers unde îngerii mai sclipesc în umbre, iar
Dumnezeu, doar poate, ascultă
în cartografierea minții tale, deconstruită în litere mari și
gânduri de foc nemuritor și iubire nefericită.
te văd pe acea bancă de lemn, sub lumina difuză a stelelor
moarte,
o metaforă a singurătății ca un pod suspendat peste râul vremii,
și lacrimi căzând ca ploi tăcute ale durerii umane.
eu, singur în colțul meu ferecat în fum de țigară,
mă întreb dacă universul conspiră să scrie poezii infinite
despre suflete pierdute în fluxul conștiinței, despre iubirile
imaginare
care n-au devenit niciodată realitate, dar și-au găsit refugiu în
cuvinte
scrise cu măiestrie pe hârtie de eternitate.
în tăcerea dintre noi, sper ca magia ta nebună să nu fi fost stinsă
de umbrele amorțite ale trădării,
căci te-am iubit așa cum un poet iubește cântecul tăcut al unui
suflet pereche,

86