Page 113 - vol6-ro-2

DINCOLO DE REAL – vol 6-

POEM 297

În vasta lume, sunt frunza-ntre vânturi, alinierea
nehotărâtă a sorții,
Uimit de mine în oglinda clipei, dezamăgit de spuma zilelor
sinuoase.
Mulțumirea și durerea în piept îmi dansează, un vals al
îngerilor căzuți.
Sunt suma tuturor stărilor, o carte cu foi lipsă, iar totalul
rămâne necunoscut.
În inima mea fără de hotar, cântă o simfonie de
incertitudine,
Fără măsură potentă sau nulitate, niciun cântar nu
cântărește ființa mea mereu plimbătoare.
Toate le-am știut și totuși nu știu nimic, așa-mi zice fiecare
răsărit și apus.
N-am crezul să-mi fie pavăză, nici siguranța să-mi fie
ancoră, pe acest ocean al necunoscutului.
Cunoscute-mi sunt doar nașterea și existența: că sunt, că
respir, că încă mai am...
Mă simt ca frunza dusă de ape, fără pricina sau cursul pe
care să-l pot anticipa.
Trăiesc! Și-atât de multe se-mplinesc pe un fundament
ascuns, mistuitor,
În foi de destin ce mă trece prin ele, cu toată forța unui cânt
necântat.
Ce sunt eu, în acest tremurător echilibru între a fi și a nu fi,
unde stelele își iau rămas-bun,
112