Page 115 - vol6-ro-2

DINCOLO DE REAL – vol 6-

POEM 298

Traversând o mare de amărăciune, goluri ghemuite sub
coaste-s ascunse,
Am băut din cupa viciilor, am mestecat stupidețea, trudind
în câmpii de eroare vastă.
Mintea mea s-a culcat cu deziluzia, îmbrățișată de năluci,
nemărginită în setea sa de zadar,
Să dezgroape esența simplă, prin furnale și prin cenușa
unei lumi care mi-a fost odată casa.
A fost nevoie să dansez cu umbrele, printre cotloanele unde
lumina se îneacă,
Să privesc în ochi deznădejdea, să flirtez cu gândul final,
fără să aud cântul zorilor.
Doar astfel, cu inima roasă de această călătorie nebună, m-
am putut întoarce iar copil,
Putând începe de la rădăcina pământului, desprinsă de
scuturile și-mpletiturile lumii trecătoare.
În acea cădere, visul morții aproape mi-a atins buzele, rece
și tentant,
Dar în forări spre adâncul sinelui, am întâlnit mila întinsă
pe un pat de frunze noi.
Am trebuit să mă pierd, să devin nimicul din care toate vin
și-n care se destramă,
Pentru a percepe în cele din urmă grația sub limpezimea
celei dintâi respirații din lume.
Așadar, cu fiecare pas greșit, cu fiecare spaime ce mișunau
în mine ca într-un stup sălbatic,
114