Page 93 - vol6-ro-2

DINCOLO DE REAL – vol 6-

POEM 288

Nu-i nimic de bocit la moarte, mai mult decât la înflorirea
unei roze,
Ce e cu adevărat teribil nu-i moartea, ci viețile ce se
risipesc.
Oamenii își rătăcesc esența în abisul uitării,
Își aruncă zilele într-un ocean de ignoranță, proști și
nepăsători.
Trăiesc în umbra unei existențe deșarte, pierduți în neantul
cotidian,
Preocupați prea mult de fleacuri: dorințe trupești, filme,
bani, familie, dorințe iarăși.
Mințile lor sunt capcane de pânză, înghițind divinitatea și
patria fără întrebări.
Mintea lor, odată o pădure magică, devine acum un deșert,
Permițând altora să-și planteze gânduri străine, au uitat de
propria magie.
Creierele lor, umplute de vată, nu mai au loc de
clarviziune,
Părând umbrite de tot ce e divin, străine de orice fărâmă de
dorință.
În fața măreției muzicii universale, rămân surzi și
incapabili,
Legănându-se în tăcerea unui zgomot mut, fără să-și atingă
sufletul.
Adevărul trist este că moartea celor mai mulți e o iluzie,

92