Page 47 - DINCOLO DE REAL

DINCOLO DE REAL – vol 4-

POEM 114

Sub povara unei lumi ce moare,
Unde stelele șopteau secrete pe umbra nopții,
Acum, din crăpăturile dintre tărâmurile de ieri și mâine,
Monștri respiră, umbrele lor dansând în ceața amurgului.
Luna, un străjer tăcut deasupra șoaptelor de pietre vechi,
Privește cum orașele se prăbușesc, înghițite de pământ,
Amintirile lor ca o suflare fantomatică rămânând
În bolțile reci și indiferente ale memoriei istoriei.
Bătăile inimii nopții sunt o melodie a zilelor pierdute,
Unde mâini uitate scormone, căutând ecouri
Ale visurilor odată păstrate în scrisori niciodată trimise,
Șoapte încâlcite în colțurile nepătrunse ale sufletului.
În leagănul pădurii, unde copacii stau ca vechi străjeri,
Rădăcinile, ca degete străvechi, prind venele întunecate ale
tristeții,
Un templu de umbre unde pământul cântă
Către rămășițele îngropate ale viselor frânte.
Trăim într-o lume ce se descompune, un cor de note
fracturate,
Așteptând nașterea zorilor din pântecul rece al prafului de
stele,
În timp ce monștrii valsau sub privirea unui soare orb,
Iar noi suntem doar ecouri în dansul lor bântuitor.
Dar, printre cenuși unde speranța îndrăznește să
înflorească,

46