Page 5 - DINCOLO DE REAL

DINCOLO DE REAL – vol 4-

POEM 152

În labirintul timpului, unde umbrele își deschid aripile
întunecate,
Gândurile mele plutesc ca undele pe un râu tăcut,
alunecând printre visele pierdute,
Aerul respiră prin ceață ca fantomele, dansând pe
marginea abisului,
Specia umană, somnambulând spre uitare, între zgârie-nori
și iluzii năruite.
Cu ochii închiși, inimi înfășurate în logo-uri și efemeride de
neon,
Îmi cânți melodii melancolice pe corzi de lut, rune ce strigă
la asfințit,
Cerurile se îndoaie sub greutatea ironiei, sub vindecarea
devastatoare a tăcerii,
Născuți în lanuri de aur, legați în pământul ce respiră
uitare.
Râuri de speranțe se varsă într-un ocean de iluzii,
Simt cum anii trec, ca filele de hârtie, îngălbenite și sfâșiate
de vântul rece al consumului,
Un dans macabru sub lumina reclamelor, coruri de sirene
digitale,
Somnul rațiunii naște vise de fier și beton, în timp ce inima
plânge împovărată.
Printre ruinele viselor, printre marile catedrale ale
lăcomiei,
Rămân picturi neterminate, schelete de idei ce nu s-au
renăscut,
Eu, tu, noi - prizonieri în propriile labirinturi de iluzii,
Întrebându-ne dacă trezirea ne va găsi vreodată.
Ochii tăi, colțuri de universuri neexplorate,

4