Page 18 - revista arpia 20_Neat

grandioasă paradă aeriană, unde culorile ferul parțial al arhivei Federației Aeronau-
FAI, cele ale curcubeului, au fost desenate
pe cer cu fum de către avioanele prezente la
spectacol. În România, pe data de 8 iunie,
Bibescu va fi văzut la manifestarea inițiată
chiar de el însuși, cu ceva timp în urmă, și
aprobată de Regele Carol al II-lea, anume,
Ziua Cavalerilor Ordinului „Virtutea
Aeronautică”. Firul timpului se scurta din ce
în ce mai mult, iar istoria avea să muște, din
nou, extrem de violent, din carnea
popoarelor lumii, căci Franța și Cehoslova-
cia își mobilizau armatele, deja... Era anul
1938.
Un nou și ultim raid din viața
prințului Bibescu, împreună cu aviatorul
Ioan Culluri și radiotelegrafistul Gheorghe
Enescu, cu vechiul Potez 56, are loc, dea-
supra Africii, între 12 ianuarie și 16 aprilie
1939. O formă neconștientizată de rămas
bun a lui George Valentin Bibescu față de
această parte sălbatică de lume?!... Poate că
da, poate că nu!... „Paris-Soir” relatează
publicului despre întâmplările prin care
trece prințul în această călătorie. Pentru a-
l susține, Martha apelează la memoria
tatălui său, Gheorghe Bibescu, și la versuri,
fiindu-i, prin scrisorile de încurajare,
aproape. Numai Dumnezeu știe ce va
urma!... Conferința FAI de la Atena fusese
anulată. La 1 septembrie 1939, armata Ger-
maniei invada, agresiv, Polonia. Începea o
nouă conflagrație mondială... În sufletul
prințului, însă, începuse un alt fel de
război...
Sfârșitul de an 1939 îl găsește destul
de bolnav pe prințul Bibescu, așa încât
hotărăște ca Martha să meargă, în locul lui,
la ședința Comitetului director al FAI, spre
a înainta Federației propunerea ca, în atari
condiții de război, entitatea să își ofere, în
integralitate, serviciile Crucii Roșii
Internaționale. Ideea prințului a fost
acceptată unanim. Deși suferind, George
Valentin Bibescu se îngrijește atât de trans-
Aeronautica - ARPIA , nr.20, februarie, 2020
tice Internaționale, cât și de mutarea sediu-
lui acestei instituții la București, în imobilul
de pe bulevardul Lascăr Catargi. Martha îl
ajută. Omenirea, însă, nu mai are scăpare
din ghearele morții...
„E atât de tristă această pasăre
culcată, acest călător fără călătorie (...).
Nu mai vede nimic, nu mai simte nimic;
duce singur lupta (...). Mă învață
nemișcarea; mă învață tăcerea; îmi dă
viața lui ca s-o păzesc atunci când doarme
...”, scria Martha Bibescu, în 1941. Să
alcătuiască, oare, aceste cuvinte declarația
de iubire nemărturisită vreodată de ea
prințului?!... După internarea de la Spi-
talul Elias, Bibescu fusese adus acasă, la
Mogoșoaia. Nu se mai putea face nimic
spre a fi salvat. Invaziei bolii în trup nu
avea cine să îi pună stavilă. Temerarul de
altădată, reformatorul idealist și,
deopotrivă, câștigător, abia mai respira.
„Am vrut să cuceresc aerul și aerul îmi
lipsește...”, se pare că au fost printre ul-
timele cuvinte murmurate de prinț
Marthei, pe final de viață. Umbrela
japoneză de hârtie nu mai exista decât în
propriile-i amintiri...
Ultimul zbor al prințului-pilot
George Valentin Bibescu, de astă dată, pe
ruta „plus infinit”, avea să aibă loc la data
de 2 iulie 1941. Mogoșoaia rămăsese, acum,
dintr-o dată, singură. Patru ani mai târziu,
Martha va părăsi, definitiv, țara, cu un
avion al Forțelor Aeriene britanice. Destinul
nepăsător îi va despărți și după moarte...
17