Page 22 - Vitrina cu oglinzi - numarul 5

Românii adevăraţi au dorit această unire a teritoriilor româneşti sub un singur steag, un
singur nume şi un singur conducător, proces de lungă durată. Această idee n-a apărut dintr-o dată,
într-un anumit moment, într-o anumită conjunctură, ci a fost purtată aievea de români şi a fost
lăsată moştenire, urmaşilor ,urmaşilor.

Pentru coerenţa demersului nostru aş menţiona pe scurt punctele, nodurile trainice ale
menţinerii şi realizării visului de unire, paşii făcuţi în decursul istoriei şi evenimentele cheie,
remarcabile, cu multe sacrificii, dar şi cu satisfacţii.

În spaţiul românesc, delimitat aproximativ de graniţele actuale ale României, populaţia
băştinaşă a încercat de-a lungul timpului să se unească într-o singură organizare statală. Cea mai
veche tendinţă de unire, cunoscută de istoria spaţiului carpato-danubiano-pontic, a avut loc în urmă
cu mai bine de 2000 de ani. Sub conducerea lui Burebista, conducătorul geto-dacilor, vechea
populaţie locuitoare a acestui spaţiu, are loc formarea primului stat care se întindea pe toată
suprafaţa României de astăzi. Această unire a fost şi rămâne un punct de referinţă în istoria
românilor, o moştenire simbolică la care s-au raportat românii şi conducătorii acestora în diferite
perioade istorice.

După un mileniu şi jumătate, împlinirea visului unui Regat Dacic are loc atunci când Mihai
Viteazul, prin strălucite campanii militare şi eforturi diplomatice reuşeşte unirea Ţării Româneşti, a
Moldovei şi Ardealului, în anul 1600, devenind Domnul ţării unite. Din păcate a fost o unire de scurtă
durată, însă această faptă strălucită a păstrat viu idealul locuitorilor autohtoni ai acestui spaţiu de a
locui într-un stat cu un singur conducător. Păstrându-se vie amintirea personalităţii lui Mihai Viteazul
şi a actului înfăptuirii unirii sub conducea sa, în 1848, a avut loc transformarea conştiinţei de neam în
conştiinţă de ţară, reînviind mugurii dorinţei de unire. În această perioadă apar intelectuali,
personalităţi marcante, paşoptiştii care se întâlnesc în ţară şi în străinătate şi se ocupă pe cale
diplomatică de viitorul şi destinele ţării.

Un moment esenţial în evoluţia Ţărilor Române şi înaintarea spre idealul unirii, a fost Unirea
Moldovei cu Ţara Românească şi alegerea aceluiaşi Domn în ambele provincii româneşti, care prin
reformele socio-politico-economice a realizat Mica Unire, un pas hotărât spre Marea Unire. Prin
metode politice şi diplomatice, Cuza îi sprijină pe românii din afara Principatelor Unite, menţinând
prin aceste acţiuni conştiinţa apartenenţei la un singur neam.

Anul 1877 aduce România în prim planul unei lupte dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman şi
cu toate acestea, la 21 mai, parlamentul României (Moldova şi Ţara Românească) declară
independenţa absolută a ţării, sfinţită prin luptele la care au participat armatele române,
recunoscută şi consfinţită de mai toate cancelariile străine. Astfel drumul spre Marea Unire continuă.

Primul război mondial aduce cu sine mai multe schimbări la nivelul politicii şi a factorilor de
putere în spaţiul european, determinând o transformare radicală pe harta geo-politică a Europei.
Imperiile multinaţionale s-au destrămat, permiţând reforma unităţii naţionale şi afirmarea unor noi
state independente. La 27 martie 1918, Basarabia este primul teritoriu care s-a unit cu România, ca
urmare a deciziei adoptate de Sfatul Ţării, Bucovina, provincie a Austro-Ungariei, după destrămarea
acesteia, în cadrul Adunării Naţionale de la Cernăuţi, s-a decis unirea Bucovinei cu România, iar la 15
noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a votat în unanimitate “unirea necondiţionată şi
pentru vecie”.
Unirea provinciilor româneşti cu Regatul României nu rămâne fără ecou nici în Transilvania
aflată în cadrul fostei monarhii Austro-Ungare. În cadrul unui plebiscit, populaţia venită în număr
mare din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş îşi alege reprezentanţii şi formează Consiliului